x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Arhiva Jurnalul Arhiva Jurnalul Memoria urmaşilor de “foşti”

Memoria urmaşilor de “foşti”

de Cristina Diac    |    23 Noi 2010   •   19:52
Memoria urmaşilor de “foşti”
Sursa foto: Studioul Cinematografic Sahia Film/

138964-andrei-popescu-proces-cpex.jpgCu rare excepţii, foştii demnitari ai epocii Ceauşescu ajunşi la închisoare în 1990 au povestit puţine lucruri despre experienţa carcerală propriu-zisă. Cum se scurgea o zi în temniţă, ce gânduri îi vor fi încercat, cum s-au adaptat la noua situaţie, toate acestea şi altele ce ţin de intimitatea individului au fost atent protejate de protagonişti şi de cei apropiaţi lor. Şi din acest punct de vedere, romanul autobiografic “Să nu-mi luaţi temniţa”, publicat sub pseudonim de fiica lui Gheorghe Pană (Albatros, 2005), reprezintă o raritate. Prin confesiunea şlefuită literar de Cela (Luminiţa) Varlam se poate întrezări câte ceva din universuri îndeobşte închise celor mulţi: cotidianul oamenilor aflaţi în nucleul prim al puterii comuniste, cu ambele feţe ale medaliei.

Experienţa închisorii a fost dură pentru foştii demnitari şi pentru familiile lor deopotrivă. “Părea că noi, cei de acasă, eram cu mult mai «atinşi» de situaţia lor decât ei înşişi, scrie Cela Varlam. Vedeam acum, mai mult decât oricând, ce înseamnă structura cuiva care face politică, se confruntă cu secrete de stat, are în mâini, spre diriguire, hălci întregi din economia naţională sau ia decizii înfricoşătoare. Era clar că erau oameni care voiau şi puteau să poarte în ei puterea, să se ia de piept cu ea. Pe cât eram noi de prăbuşiţi, de emoţionaţi, de bolnavi într-un fel, pe atâta erau ei de dornici să ne-arate faţa lor curajoasă şi rezistentă. Nu se plângeau, aflam despre suferinţele lor mai repede de la colegii de celulă sau de la medicul închisorii. Printre poveşti de toate felurile, cereau cu voce rătăcită medicamente, încercând să mascheze slăbiciunile fireşti. Cereau însă mâncare fără să mai fie capabili să mascheze nimic. Foamea funcţiona mai bine decât orice altceva, mai bine chiar decât «rezistenţa» şi, în orice caz, mai bine decât frica lor.”

Versul Internaţionalei “din trecut să facem tabula rasa” s-a dovedit valabil şi în 1990. La vedere şi pentru desfătarea “maselor” rebotezate “opinie publică”, noua putere a probat “ruperea cu trecutul” umilindu-i pe “foşti”. Câteva exemple dă şi Cela Varlam în fragmentul din roman referitor la vizitele făcute la închisoare. “De fiecare dată trebuia să ajungem în jurul orei 8:30 la poarta Jilavei, unde se desfăşura prima etapă obligatorie a vizitei. Aşteptam până ce eram chemaţi într-o încăpere nici prea mare, nici prea mică, cu două sau chiar trei ghişee, unde ni se cercetau pachetele cu alimente şi medicamente. Nu reuşeam să-mi dau seama cine sau ce îl făcea pe militarul din post să ne cheme la un anumit moment în interiorul primei camere de evaluare. Orele la care se întâmpla acest lucru erau de fiecare dată altele. Se întâmpla să aşteptăm în faţa închisorii două-trei ore, după cum s-a întâmplat să fim chemaţi după doar patruzeci-cincizeci de minute. (...) Trebuie să fi fost vorba şi de o pregătire psihică a noastră: trecerea bruscă din lumea realităţii cotidiene într-un spaţiu de recluziune nu este ceva firesc.”

Vizitele la închisoare se desfăşurau după un anumit ritual, împlinit ca atare şi punct cu punct de rudele celor închişi. Pentru că la capătul drumului putea fi “vorbitorul”, dar se putea la fel de bine ca vizita să se reducă la a lăsa un pachet cu bunuri de primă necesitate. “Veneam cu un fel de geantă de voiaj, şi-a amintit Cela Varlam, destul de încăpătoare, în care intrau conserve, veşnicul pui fript, prăjituri uscate ca să ţină, cafea şi ceaiuri, pâine proaspătă pentru două zile, fructe, legume curăţate care puteau fi ronţăite, brânză telemea veche, biscuiţi, chibrituri, paste făinoase, o carte sau două şi o pungă mare de medicamente. De cele mai multe ori ne-au fost admise toate articolele înscrise pe lista ataşată coletului respectiv. De două sau trei ori au fost scoase din sacoşă lucruri pe care nu mi le amintesc. După un timp au început să admită să aducem pixuri, hârtie şi, rar, câte un ziar, ceea ce la început fusese absolut interzis, tot aşa cum exclusă fusese, timp de trei luni, plimbarea în aer liber.”

Din multele drumuri la închisoare, unele au rămas mai bine întipărite în memoria scriitoarei. Dintre acestea, descrie un inedit “vorbitor colectiv”. “Când ni s-a dat semnalul că putem pătrunde în sală, unde avea să se desfăşoare «vorbitorul», descrie fiica lui Gheorghe Pană o vizită reuşită,  am înţeles că ne grupaseră pe toţi nu ca să ne despartă apoi pe familii, ci ca să avem un fel de şedinţă comună, un fel de «comitet politic» extins, în cadrul căruia problemele personale ale fiecăruia deveneau problemele comune ale tuturor. Nu că n-am fi putut să ne izolăm într-o discuţie privată, nici vorbă.

Eram însă strivită de un sentiment de jenă, mai mult, de vinovăţie faţă de fiecare coleg al tatei în parte, faţă de fiecare familie care trecea prin ce treceam şi noi. Cu acele familii eram deja într-o relaţie strânsă prin forţa împrejurărilor: informaţii pe care le pasam de la unii la alţii, noutăţi pe care unii ajungeau să le ştie înaintea altora şi, în deplină solidaritate, le împrăştiau în rândul părtaşilor la aceeaşi soartă  – comunistă şi postcomunistă –, veşti despre avocaţi, complete de judecată, program de vizită, preluare de mici comisioane, recomandări către medici etc. Fiecare dintre noi eram atenţi parcă mai mult la «celălalt tată», la «celălalt soţ» sau copil, încercând probabil să desluşim după ce fel de legi se desfăşura o asemenea revedere. Aplicam pe noi înşine, se vede, un sistem de măsură prin «raportare la tagmă».

Poate că voiam să văd dacă sunt suficient de iubitoare cu tata, dacă adusesem suficient de multă mâncare, dacă mă ridicam la înălţimea celorlalţi membri de familie ai celorlalţi «foşti tovarăşi», dacă fiecare dintre «ei» era mai tare sau mai slab decât părintele meu, dacă starea sănătăţii altora era mai bună sau mai rea decât a tatei. (...) Tata. Un acces de tuse neaşteptat. Am aflat atunci, nu de la el, că fusese foarte bolnav, că avusese febră mare, că avusese nevoie de medicamente anume, în afara celor despre care ştiam deja. Îl muşcase un şobolan. Ei, şi ce mare lucru? – întrebase el. Pentru mine era un foarte mare lucru. N-am mai putut să fiu atentă la restul «teatrului» pe care încerca să-l facă cu mine. Nu era în regulă. Ce voia să-mi transmită: că făcea faţă chiar la tot, la orice, la absolut orice, chiar şi la convieţuirea cu şobolanii? M-am înfuriat pe el şi pe toţi colegii lui, dar tot n-am reuşit să mi-i imaginez pe părinţii mei făcând altceva în viaţă decât politică. Doar de stânga? Da, doar de stânga.”

×
Subiecte în articol: acum 20 de ani