x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Veste, poveste (2). O fleică de bancher

1
Autor: Viorel Ilişoi 24 Feb 2014 - 20:00
Veste, poveste (2). O fleică de bancher


Dacă-ţi pune Dumnezeu mâna-n cap şi faci cumva rost de nişte bani, apoi te pune dracul să-i depui la bancă, la înmulţit, iaca minune: ai putea, tocmai pe dos, să rămâi fără o parte din ei.

Guvernatorul Mugur Isărescu a explicat frumos, domol, cum se poate întâmpla aşa ceva. Simplu: băncile au comisioane mai mari decât dobânzile. Cu depozitul la termen pe 3 luni te frigi sigur. Schema e aşa – cu cifre simbolice, să priceapă şi bugetarii: depui 100 de lei, bancă îţi acordă o dobândă de 1 leu, aplică un comision de 2 lei şi, după trei luni, îţi mai dă înapoi doar 99 de lei. Ai economisit un leu. Dar nu pentru tine, ci pentru bancă.

Pe vremea lui Ceauşescu scria pe toate gardurile: “Azi la CEC un leu depui,/ Mâine el va scoate pui”. Și chiar aşa se întâmpla. Nu mult, dar câştigai. Acum nu mai suntem sub dictatura lui Ceauşescu, ci sub dictatura băncilor. Te duci cu leul la ele şi, în loc să-ţi scoată pui, îţi taie şi un copan de la cloşcă. Îşi permit. Toate guvernele le-au căutat în coarne, le-au dat legi călduţe şi le-au hrănit cu miliarde de euro împrumutaţi. Chiar şi Isărescu: nu s-a răstit (el?) la bănci, ci le-a recomandat cu frumuşelul să nu mai scoată minus din plus cu plus. Aşa că e explicabil de ce băncile taie şi spânzură şi-şi bat joc de amărăştean. Nu mai rămâne decât să-şi pună paznicii – acei bătrânei timizi, înarmaţi cu zeamă de piper – să scoată limba la noi ori să ne scuipe în cap când trecem prin faţa agenţiilor. Și atunci, furaţi şi batjocoriţi, ne ţinem banii la saltea. Statisticile arată că 30 la sută dintre români fac asta. Măcar bine că mai au saltele.

Banii de la saltea nu ajută cu nimic economia şi sunt pândiţi de riscuri numeroase şi cu forme neaşteptate. Iată un exemplu.

Pe vremea lui Ceauşescu, mai încoace, spre Revoluţie, trăia în Iaşi un cerşetor de mare talent, născut pentru meseria asta pe cât de dificilă, pe atât de profitabilă. Nu mai ştiu cum îi zicea şi nici nu contează. Îl întâlneai în gară, în centru, prin Copou, unde era foială de lume şi de bani. Era când orb, când olog, când ciung, când muribund, având nevoie de o operaţie urgentă. Altădată îi lipseau toate membrele sau îţi arăta o ditamai gaura în cap, puteai să bagi pumnul. Avea capacitatea asta incredibilă de a se schimba rapid şi total, parcă ar fi fost făcut din piese de Lego. Nu-l recunoşteai decât după viteza cu care, negreşit, fără să-ţi dai seama, îţi sărea banul din mână când îl vedeai. Te hipnotiza, nu alta. Dacă treceai pe lângă el şi n-aveai mărunţiş, îi dădeai o sută bătută. Iar dacă n-aveai bani deloc la tine, scoteai de la CEC ori împrumutai de la cineva şi tot îi lăsai ceva în cutiuţă.

Unii spuneau că l-au văzut zdravăn şi pus la patru ace, ieşit din hainele de cerşetor ca fluturele din crisalidă. Cică mânca numai la cele mai bune restaurante din Iaşi şi din Bucureşti, mergea numai cu taxiul, plătea lăutari şi femei uşoare, cu bani grei, la chefuri monstruoase, mituia miliţieni, ba chiar ar fi avut la cheremul lui, de-i punea să stea în patru labe şi să facă sluj, activişti de partid, ştabi fălcoşi din vârful ierarhiei locale. Se spunea că era cel mai bogat om din Iaşi, poate şi din România. Se vorbea, fără tresărire, ca despre o certitudine, că ar fi avut un million de lei! Pe vremea aia, pentru o sută de mii de lei lipsă în gestiune erai împuşcat. Adică el, cerşetorul, om fără viaţă, avea ascunsă pe undeva o sumă care făcea cât zece vieţi de om?

O vreme, toatea astea au părut să fie doar poveşti izvorâte din imaginaţia fără astâmpăr a oamenilor care îi tot dădeau bani şi nu înţelegeau de ce nu se pot opri din miluit. Un bogătaş? Umbla în zdrenţe, mânca din pomeni şi locuia mizerabil într-o colibă de pe malul Bahluiului, o păducherniţă împuţită pe care şi şobolanii ieşiţi din râul pestilenţial o ocoleau chiţăind înspăimântaţi. E un mister, altul, cum, în aceste condiţii, puteau sta pe lângă şandramaua lui un câine, o potaie cu pielea mâncată adânc de jigodie, şi o vacă răpciugoasă care păştea iarba prăfuită de pe mal. Probabil amândouă animalele îşi pierduseră simţul mirosului şi, dacă există în regnul lor, stima de sine. Cerşetorul putea fi văzut, seara, când se întorcea de pe străzi, cum mulge vaca într-o ceaşcă de tablă şi cum, apoi, bea lapte stând pe o buturugă, să se odihnească, în faţa colibei. Cum să aibă atâta bănet? Era doar un cerşetor, nu căpitan de navă, să facă milionul din din bişniţă cu blugi, cafea şi videocasetofoane.

Într-o seară, când locuitorii din cartierele din lungul Bahluiului se pregăteau de culcare, deodată cerul s-a înroşit şi un vuiet de sirene a răscolit oraşul. O vâlvătaie uriaşă se înălţa din bârlogul cerşetorului. Când au ajuns pompierii, coliba lui era un morman de jar, iar el stătea liniştit pe un scăunel şi frigea la foc o bucată de carne înfiptă într-un băţ. Nici n-a tresărit când au debarcat pompierii, răsucea mai departe băţul privind fix în grămada de jar. Părea să nu mai fie în toate minţile. Alături, lângă resturile cocioabei, zăcea vaca, într-o baltă de sânge. Avea gâtul tăiat cu cruzime, în mai multe locuri, capul era aproape desprins de trup. Pe bot şi pe limbă, care-i ieşea vânătă dintre dinţi, avea lipite câteva bancnote de o sută de lei, morfolite, însângerate.

Ce se întâmplase?
Cerşetorul uitase uşa descuiată. Biata vită n-a mai găsit iarbă în jur, cât o lăsa lanţul; a intrat în coşmelie şi, de foame, a început să roadă paiele din saltea. Paie şi bani – numai hârtii de o sută, averea milogului. Nu un milion, dar, oricum bani mulţi. Când s-a întors casă şi a găsit vaca în odaie, cu sute pe bot, îmbălate, privindu-l cu inocenţă cu adevărat bovină, în clipa aia a înnebunit. A căsăpit-o pe loc, apoi a dat foc la tot ce avea şi s-a apucat să-şi frigă o bucată din carnea infamei cornute.

Acum, când vă duceţi banii la bancă şi vă alegeţi cu mai puţin decât aţi depus, nu, Doamne fereşte, să vă gândiţi că aţi putea, ca răzbunare, să frigeţi pe jar o fleică de bancher. Mugur Isărescu şi guvernul, parlamentul – ei ar trebui să-i ardă!


Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1,  Lăsați copiii să fugă de-acasă!


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de