x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Reportaje Veste, poveste (5). Tata mă așteaptă zilnic în oglindă

Veste, poveste (5). Tata mă așteaptă zilnic în oglindă

de Viorel Ilişoi    |    17 Mar 2014   •   15:25
Veste, poveste (5). Tata mă așteaptă zilnic în oglindă

Nu m-am bărbierit nouă zile după ce a murit tata. Părintele a spus că e de-ajuns şi atât, dacă nu pot ţine 40 de zile. Mi-a crescut o barbă urâtă, ţepoasă şi, vai!, albă, tot mai albă. Am dat-o jos fiindcă trebuie să merg în locuri şi la evenimente unde nu se cade să apar neras.
M-a podidit plânsul în timp ce dădeam cu lama pe faţă.

De când mi-au dat tuleiele, pe la 15-16 ani, şi până azi, vreme de 30 de ani, de fiecare dată când m-am bărbierit, gândul m-a dus la tata. Mereu, mereu. Nu ştiu de ce. Probabil pentru că barba e un atribut al masculinităţii, (deşi unele femei m-ar putea contrazice), ceva ce mă leagă specific de el. La fel şi acum: mi-au răsărit multe amintiri legate de tata, de demult.

Odată m-a întors de la poartă ca să mă rad. Plecam la şcoală, într-a unşpea, aveam faţa numai puf. Un bărbat, mi-a zis el, - mă recunoştea atunci prima oară de bărbat, pentru el nu mai eram copil! ‒, umblă ori ras, ori cu barbă, nu neras, ca mine.
- Dar vreau să-mi las barbă!, am încercat eu să-mi apăr semnele fragedei bărbăţii.
- Atunci, stai acasă şi lasă-ţi barbă, nu ieşi aşa din ogradă, că nu e frumos. Dacă nu, bărbiereşte-te.

Avea principiile astea: că un bărbat trebuie să fie îngrijit, să aibă ceas la mână şi neapărat să poarte curea. Asta cu purtatul curelei era, cred, o rămăşiţă din tinereţea lui militară, când visa să devină ofiţer. N-a fost să fie. A rămas doar cu visul, o vreme, şi apoi, toată viaţa, cu un spirit milităros îmblânzit numai de sufletul lui cald şi bun ca pâinea. M-a certat odată, când m-a văzut cu pantaloni de trening. Că de ce umblu în pantaloni cu gumă, ca muierile?
- Păi mă duc la fotbal, tată! Ăsta e un echipament sportiv.
- Dar până ajungi pe teren, te vede lumea aşa prin sat. Ia-ţi treningul în pungă şi te schimbi acolo.

Nu insista. Spunea doar aşa, ca să îi aflu părerea. Dacă-l ascultam, bine; dacă nu, ruşinea mea era - să nu spun că n-am ştiut!

Mi-l amintesc bărbierindu-se într-o oglindă rotundă, de lampă, agăţată în gard, prinsă de trunchiul nucului de lângă fântână, rezemată pe fereastră, aşezată pe masă, pe cerdac, peste tot, sau ţinând-o într-o mână când se bărbierea din picioare, pe fugă. Se bărbierea dimineaţa, la amiaza, seara, nu conta momentul zilei. Nu ieşea din ogradă nebărbierit. Că se ducea până la poartă, la magazin, în vizită, la muncă, obrazul lui strălucea ca la apelul de dimineaţă. Cum creştea un pic barba, nu să se vadă, ci numai s-o simtă el cu degetele, intra la săpuneală. Niciodată nu l-am văzut neras. Ba da! O singură dată. Anul trecut, când şi-a rupt şoldul şi a ajuns de urgenţă la spital.

Când am aflat de nenorocire, am sărit în primul tren şi m-am dus la el. Dimineaţa, în salon, l-am găsit abătut, slăbit, vânăt de durere, fiindcă osul rupt îi rupea carnea pe dinăuntru, sub piele, la orice mişcare. Şi neras! Dar şi mai mult suferea că devenise neputincios, un invalid pe care infirmierele trebuiau să-l întoarcă, să-l spele, să-l schimbe ca pe copii. De umilinţă, închidea ochii, strâns, şi nu-i mai deschidea până nu-şi terminau femeile treaba şi plecau. Când am rămas în sfârşit doar noi, şi-a pus mâna pe faţă, să nu se vadă că e nebărbierit. Credea oare că aşa poate să ascundă pe chip umbrele umilinţei? Un an mai târziu, acasă, pe patul de moarte, acesta a fost şi ultimul lui gest când a simţit că se stinge: să-şi tragă gulerul pijamalei peste faţă. Parcă se ruşina. Nu mai răspundea de multe ore la întrebări, nu-şi mai recunoştea băiatul, dar gestul ăla l-a făcut!

Atunci, la spital, m-am dus repede în piaţă, am cumpărat tot ce trebuia şi l-am bărbierit eu pe tata. Cu mâna mea. Frate-meu Dănuţ ţinea găletuşa cu apă, eu dădeam cu lama. Stătea cuminte ca un copil la mângâiat. A fost, cred, cea mai intimă apropiere a noastră, cea mai îndrăzneaţă din partea mea şi cu o imensă concesie din partea lui. Când am terminat, a dat cu mâna pe obraz să verifice dacă l-am bărbierit bine. Părea mulţumit. Privirea i s-a luminat. Era, dintr-odată, alt om. M-am uitat cu şi mai multă dragoste la el; şi cu mândrie: bărbatul acela infirm, bătrân, slăbit, dar strălucind de o frumuseţe proaspătă, era tată meu!

Câte zile oi mai avea, o să-mi aduc mereu aminte de tata, ca şi până azi, de câte ori voi fi în faţa oglinzii, cu maşina de ras. Numai că de acum înainte mă voi gândi că nu mai este, că s-a dus. Şi măcar de supliciul ăsta aş vrea să scap, să-mi smulg cumva părul de pe faţă, cu tot cu piele, dacă nu se poate altfel.
_____________________________

Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1,  Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul

×
Subiecte în articol: veste poveste