Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O ştire îmi sare în ochi, de dimineaţă, din presa botoşăneană: poetul Constantin Bojescu împlineşte astăzi (24 martie 2014 - n.m., V.I.) 65 de ani. Florentina Toniţă îi dedică în www.stiri.botosani.ro câteva rânduri emoţionante.
Cum am putut să uit?
Ticuţă, cum îi spun prietenii, spulberă clişeul clasic al poetului galben de foame şi veşnic răscolit, pe sub sălcii, de melancolii fecunde. Cu o generoasă pereche de fălci, înalt până la chelia impozantă, tot timpul pus la patru ace şi sudat organic de o geantă diplomat, emană o neînfrântă poftă de viaţă. Este poate ultimul boem autentic din oraş. E de găsit mai cu seamă prin cârciumi, prins în interminabile şi zgomotoase discuţii cu poeţii locali şi cu chelneriţele, cărora le dedică, pe loc, poezii de dragoste.
Pentru prieteni îşi dă, la propriu, şi cămaşa de pe el. Mie mi-a dat pantalonii, puloverul, bocancii, şapca tricotată ‒ una cât roata carului, cu care m-am făcut remarcat la câteva concursuri literare prin ţară, înainte de Revoluţie. Toţi poeţii tineri ‒ şi sunt mulţi, densitatea de poeţi în Botoşani e mai mare decât într-un muzeu al literaturii ‒ au căpătat câte ceva de la el. Dar nimic mai preţios decât timpul petrecut în preajma lui. Când nu mai are nimic să le dea, Ticuţă le recită. Are instalată sub chelie o memorie prodigioasă. Poate recita zile la rând din literatura română, universală sau personală. L-am urmărit, prin ianuarie ’88, cum i-a recitat poetului Gheorghe Pituţ propriul volum, al lui Pituţ, adică, “Stelele fixe”, de la un capăt la altul. Ticuţă a intrat aproape cu forţa în camera de hotel a poetului, pe la miezul nopţii, şi a început să îi recite. Maestrula sărit din pat în chiloţi, s-a învelit cu cearşaful şi se tot dădea înapoi, pas cu pas, din calea lui Ticuţă, care venea înspre dânsul recitându-i. Pituţ striga: “E nebun! E nebun! Îmi ştie opera pe de rost!”. “Lasă-l, lasă-l pe nebun să declame!”, striga criticul Ion Cocora, coleg de cameră cu Pituţ.
Ticuţă recită frumos. Provoacă emoţii şi dacă ar recita mersul trenurilor. Când rămâne fără material în memorie, improvizează. Opera lui nu se regăseşte nici pe sfert în cărţile publicate. Ticuţă nu (prea) scrie. El mai mult spune. Trăieşte. Le zice. Poeziile lui sunt mai mult sau mai puţin cunoscute, dar zicerile lui au intrat demult în folclor. În momente de graţie a produs ad-hoc capodopere pe care chelneri insensibili le-au aneantizat, aerisind localurile. Puţini dintre companioni s-au învrednicit să imortalizeze pe hârtie ceva din producţia lui spontană. Chiar cartea lui de debut a apărut cu multe poeme pe care editorul a trebuit să le recupereze de la unul, de la altul... Pentru Ticuţă poezia nu este un gen literar, ci un mod de viaţă. El era poet şi când lucra pe şantier, şi când era şef de depozit la Textila, controlor în piaţa centrală, negustor de porci sau director de ziar.
Despre el se spun bancuri prin oraş. Circulă poveşti savuroase. Versurile i se recită - gloria supremă! - fără menţionarea autorului. S-au scris articole despre dânsul, s-au pictat tablouri, s-au făcut emisiuni, i s-au dedicat poeme şi chiar cărţi, este şi personaj de roman.
Bătrâneţe uşoară, om fără vârstă!
_____________________________
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
