Veste, poveste (12). Moartea lui Costică Vulpoi

Domnul Tudorache, redactorul-şef al micului săptămânal de atidudine hotărâtă “Contondent”, din capitala judeţului nostru, sosi la redacţie cu primul autobuz. Aşa făcea mereu în zilele când trebuia să dea gazeta la tipar. Ceilalţi doi angajaţi veneau ca de obicei mai târziu, după ce le trecea mahmureala. Se apucă imediat de scris, căci viaţa anostă a oraşului din ultima săptămână lăsase un gol imens în paginile flămânde ale gazetei. Începu cu un pamflet feroce împotriva restaurantelor din oraş, mai puţin cele patronate de proprietarul ziarului, apoi mai scrise unul, contra măcelarilor şi a negustorilor de carne, căci şeful său avea şi un abator. Încheie pe la amiază cu o analiză politică puţintel cam aplecată - asta recunoştea şi el, dar ce putea face? - înspre partidul care-l urcase pe patronul gazetei în scaunul de consilier local. Apoi îşi aprinse o ţigară.

Fuma liniştit, lăsat pe spătarul fotoliului, când, deodată, uşa se izbi de perete şi patronul intră val-vârtej în birou.

- Tudorache, pitbull sângeros, să nu-mi spui că ai trimis ziarul la tipar!
- Nu şefu’, abia acum mă apuc de machetat.
- Ce bine! Înseamnă că poţi să mai bagi ceva. Știi, - continuă el brusc întristat ‒, a murit Costică Vulpoi… Bietul de el! Trebuie să dăm şi noi ceva, un anunţ, o chestie acolo…
- Dar cine e Costică Vulpoi?
- Cum, tu nu ştii cine e Costică Vulpoi? E prietenul meu. Are vie, cramă… Adică avea, Dumnezeu să-l ierte. Ce băiat bun! De la el luam eu vin pentru restaurantele mele. Hai să scriem şi noi câteva rânduri mai aşa, mai din suflet…
- Scriem, boss! Acum mă apuc.
În scurt timp, din condeiul experimentat al domnului Tudorache ieşi un ferpar umezit pe alocuri cu epitete înduioşătoare.
- Băi, dar bine mai scrii! - exclamă patronul. Frumos. Emoţionant. Parcă-l strângi pe om cu mâna de inimă. Dar mai bagă ceva aici la “tată devotat şi om de afaceri onest”, mai umfl-o, pune o lacrimă în plus acolo, s-o ungă la suflet pe nevastă-sa, dar să vadă şi nenorociţii ăştia care toarnă apă-n vin cine a fost Costică Vulpoi.
Ziaristul îşi ciupi iar coarda sensibilă şi scoase din ea câteva note elegiace, potrivite situaţiei. Puse şi ceva patetism, aruncă o săgeată spre negustorii de vin, o mângâiere pentru familia îndurerată, un adio sfâşietor către tot restul lumii. Când citi, patronului îi dădură lacrimile.
- Eşti genial! Am zis eu că eşti genial!
- Mersi, boss. Problema e că textul s-a cam lungit, nu mai încape în coloana de morţi.
- Păi Costică era prietenul meu... prietenul meu bun... spuse patronul izbucnind în lacrimi. Refă pagina, dă-i cât spaţiu e nevoie.
- Nicio problemă, se face!
- Bine, barosane. Ah... Ce om era şi Costică ăsta... Tu nu-l ştii, dar ce om era! Ia stai că am şi o poză de-a lui. Să-i punem şi foto, că doar o dată moare omul, măcar atât să mai fac pentru dânsul.
Redactorul-şef, care era şi tehnoredactorul gazetei, desenă repede noua machetă, cu poză, şi i-o arătă patronului. Acesta studie pagina printre lacrimi şi şopti:
- Poza... Te rog, dă poza aia mai mare. Ce naiba, doar e vorba de Costică Vulpoi!
Din câteva linii trase cu rigla pe machetă, poza crescu de-o palmă, alungând din pagină câteva pasaje neinteresante dintr-un articol despre Muzeul Judeţean de Istorie.
Mulţumit de rezultat, patronul ziarului plecă să-şi vadă de afacerile şi de treburile lui politice.
După un ceas-două, chiar când se pregătea să plece cu ziarul la tipografie, redactorul-şef fu întors de la uşă de telefonul care suna violent, mai-mai să sară de pe masă. Era şeful. Plângea. Părea şi puţin ameţit de băutură.
-  Tudoricăăă… Băi, a murit Costică Vulpoi, băi! Prietenul meu…
- Știu, şefu’.
- Știu că ştii. Săracul Costică!... Uite ce m-am gândit eu: ia să-i dai tu articolul ăla frumos, cu poza aia mare, pe prima pagină, da? Și cu titlu mare, să vadă şi Costică din cer.
- Nu se face aşa ceva, şefu’. E totuşi cam mult.
- Lasă, bre, că măcar atât merită şi Costică. El e prietenul meu, ziarul e al meu, care e problema?
A doua zi, “Contondent” apăru cu un titlu de-o şchioapă pe prima pagină: “A murit Costică Vulpoi!”. “Cine o fi Costică Vulpoi?”, se întrebau concitadinii noştri? Și, intrigaţi, se repeziră la tarabe. Fu prima oară când toate cele câteva sute de exemplare ale săptămânalului se vândură din prima zi.
Seara, la masa de la Central, unde ziariştii de la toate ziarele urbei noastre se adună la o bere, într-o frăţietate zgomotoasă, de data asta era linişte. Toţi se uitau apatici în halbe, cu fălcile înfundate în pumni. Într-un târziu, domnul Tudorache, care încă nu aflase de succesul la tarabe al ultimului număr din “Contondent”, se adresă cam arţăgos colegilor de la “Piaţa Liberă”, cel mai puternic ziar din oraş:
- Noi lucrăm la nişte fiţuici, avem nişte salarii de umilinţă, şi nici pe alea nu le-am luat de două luni... dar voi, care o ardeţi la un ziar serios şi aveţi şi salarii frumuşele, voi ce naiba aveţi de sunteţi aşa botoşi?
- Noi, răspunse unul, eram dimineaţă la şedinţa de redacţie. Analizam ultimul număr, făceam sumarul pentru următorul. Zdrang, intră şeful în birou, nici bună ziua, nici nimic, trânteşte “Contondentul” vostru pe masă şi începe să urle: “Băi, incompetenţilor, ce căcat de ziarişti sunteţi voi? Pentru ce vă plătesc eu? A murit Costică Vulpoi şi voi n-aţi ştiu nimic, n-aţi dat un rând?” Și ne-a tăiat la toţi 20 la sută din salariu.

(După o întâmplare adevărată povestită de ziaristul gălăţean Tudor Neacşu)

_____________________________

Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1,  Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim