Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mama poetului, Natalia, născută în 1843, era fiica preotului Dimitrie Mânzariu, care-şi schimbă numele în Mârzescu, şi sora lui Gheorghe Mârzescu, important om politic de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Gheorghe Mârzescu, avocat şi profesor universitar de Drept, a publicat pamfletul antidinastic “Spionul prussian”, a fost implicat în conspiraţia de la Mazar-Paşa, ce urmărea detronarea regelui Carol I, apoi, curat româneşte, s-a sucit şi a devenit partizan al dinastiei la temelia căreia săpase în ascuns şi fondator al Partidului Naţional Liberal, de două ori ministru al Cultelor. El este tatăl marelui om politic Gheorghe Gh. Mârzescu, de la înălţimea căruia liberalii de azi - şi politicienii de azi, în general - par nişte “muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”, cum ar zice Eminescu, duşmanul lor în eternitate.
Mârzescu jr., văr primar cu Mihai Codreanu, de aceeaşi vârstă, intră de timpuriu în politică şi la numai 20 de ani devine şef de cabinet la Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor. E drept, ministru era chiar tatăl său. Dar pentru viitoarea lui glorie politică - subprefect, deputat, primar al Iaşului, de cinci ori ministru - i se poate ierta acest început sub pulpana babacului, în zodia neagră a nepotismului carpato-dunărean.
Nu întâmplător, când Gheorghe Gh. Mârzescu este director al ziarului “Liberalul” din Iaşi, între 1904 şi 1906, vărul său Mihai Codreanu este redactor la “Liberalul”. Când politicianul înfiinţează ziarul “Mişcarea”, în 1909, vărul poet devine redactor la “Mişcarea”. Fie şi numai aceste două întâlniri deloc întâmplătoare ale drumurilor arată că Mârzeştii, tatăl şi fiul, nu l-ar fi lăsat pe Codreanu, nepot şi văr, să lingă farfuriile pe la mesele vecinilor, în adolescenţă, dacă Natalia Codreanu ar fi fost victima unui plasament neinspirat la cămătari. De altfel, nici venitul ei de inspector la Institutul Gregorian - actuala Maternitate “Elena Doamna” - nu era de ici, de colo. Îşi permitea, femeie singură, să-şi ţină copiii în şcoli particulare şi în tihna unei vieţi fără griji.
Mai târziu, când Mihai Codreanu va ocupa funcţii importante în învăţământ şi în administraţia culturii, bine plătite, nu va mai avea niciun motiv să se plângă de sărăcie, dar asta nu îl va împiedica să o facă. Îl vom vedea umblând cu căciula în mână pe la toate uşile ca să strângă bani pentru tipărirea unei cărţi, sume neînsemnate pe care le-ar fi putut acoperi cu uşurinţă din salariul său. În 11/24 august 1911 Consiliul Comunal Iaşi îi acordă o subvenţie de 60 de lei pentru tipărirea unui “volum de sonete, din care foarte multe referitoare la oraşul Iaşi”. Cam cât însemna suma aceasta atunci ne puteam da seama din alt document aflat la Arhivele Statului din Iaşi: “Am onoarea a vă face cunoscut - îi scrie G. Botez, directorul Creditului urban Iaşi - că pe ziua de 1 februarie st. n., 1915, sînteţi numit în postul de inspector al imobilelor administrate de Creditul urban din Iaşi, cu salar lunar de 200 (două sute) lei. Primiţi asigurarea osebitei mele consideraţiuni”.
Dosarul 1/1893 din Fondul Creditul urban Iaşi de la Arhivele Statului Iaşi nu arată semne de mari fapte birocratice ale lui Codreanu în acest post, nici măcar mici fapte, ceea ce ne-ar îndreptăţi să credem că era o sinecură. O practică detestabilă şi atunci şi azi, dar pe care, strict în acest caz, nu am mai blama-o atât de vehement. În fond, era vorba de un scriitor cu grave probleme de vedere şi de nişte bani privaţi, nu de la stat.
Chiar şi o pleaşcă nu tocmai cinstită, cum ar fi o călătorie în Italia, nu va fi refuzată: fiind director al Teatrului Naţional din Iaşi, Mihai Codreanu se autopropune şi votează fără reţinere “ca împreună cu domnul V. Cuzinschi, director de scenă, să plece în Italia pentru cumpărarea de costume şi recuzită (...) în valoare de lei 80.000”. Tocmai el, cu vederea lui de cârtiţă! Cine pe cine însoţea la cumpărături în Italia? La acea dată, în 1919, nu mai vedea aproape deloc. Purta nişte ochelari negri, cu apărători laterale, ca de sudor, prinşi cu un elastic pe după cap. Pot fi văzuţi în muzeu şi sunt motivul de a te întreba din nou cum a putut face faţă Mihai Codreanu, cu câtă voinţă şi cu cât efort, unor funcţii importante, aproape orb fiind.
Bani pentru cărţi va cere şi mai târziu, chiar de la o unitate militară - şi-a încercat norocul! ‒, deşi avea un salariu bun ca rector al Conservatorului, sau de la Rezidenţa ţinutului Prut. Ce înseamnă salariu bun? Putem să ne facem o idee dintr-o relatare a cercetătorului Remus Zăstroiu, de la Institutul “Philippide”. Îşi aminteşte că l-a cunoscut prin anii ’70 pe academicianul Mendel Haimovici, mare matematician şi fizician din Iaşi; acesta i-a spus, cu o nostalgie nedisimulată, că înainte de război şi de venirea comuniştilor din salariul pe o vară îşi permitea să stea cu soţia o lună şi jumătate în străinătate. Drum dus-întors, casă şi masă, excursii, automobil închiriat, spectacole, cărţi, restaurante - tot ce însemna concediul unui intelectual respectat în ţara lui. Cam aşa era plătit atunci un profesor la universitate. Cam aşa era plătit Mihai Codreanu.
- Salariul de atunci al unui profesor universitar era echivalent cu venitul unei moşii, încheie Remus Zăstroiu.
Comparaţia cu situaţia de astăzi vine parcă automat şi deja agasant. Din fericire pentru el, Mihai Codreanu nu este contemporanul nostru, în aceste vremuri de răsturnare ticăloasă a valorilor, când profesorilor li se aruncă în bătaie de joc firimiturile bugetului. Cât s-ar fi lamentat!
Scurtul ocol prin actele zgârceniei lui Mihai Codreanu - dar numai când e vorba de bani; în rest, Vila Sonet scoate din exponatele ei poveştile unei ospitalităţi uneori împovărătoare, o generozitate neaşteptată la un cerber nemilos al fiecărui bănuţ - ocolul, aşadar, ne readuce în adolescenţa lui nu cu certitudine săracă.
După şcoala primară sub privirea severă a unor institutori nemţi, începe zborul de fluture al neastâmpăratului Codreanu de la un liceu la altul. E când la Naţional, când la Alexandru cel Bun, când la Iaşi, când la Bacău, când la Bucureşti. Și din nou la Iaşi. De ce?
- Era obraznic, spune muzeografa de la Vila Sonet.
Că era obraznic spune şi Constantin Ciopraga în studiul său introductiv la “Scrieri”: “Liceanul era refractar disciplinei, de aceea peregrinează pe la diverse şcoli”. Dar în ce fel era obraznic? Ce făcea? Chiulea? Fuma? Vorbea urât? Se bătea în clasă? Trăgea fetele de codiţe? Le fura pacheţelul?
Un posibil răspuns vine dintr-un (24/1899) aflat în Arhivele Statului Iaşi. Documentele sunt de la terminarea Conservatorului, nu din liceu, dar sunt în măsură să ne spună ceva despre firea tânărului Codreanu şi despre atitudinea lui faţă de rigorile disciplinei şcolare. Iată întâmplarea, aşa cum poate fi decelată din dosar.
În vara lui 1899, Mihai Codreanu, proaspăt absolvent al Conservatorului din Iaşi, asistă din sală la spectacolul de sfârşit de an. Spectacolul merge pe scenă, sala e mută. Sunt mai ales studenţi în public şi nimeni n-ar îndrăzni măcar să tuşească la o piesă jucată de clasa tiranicului State Dragomir, un actor şi un profesor pe cât de mare, pe atât de orgolios. Nimeni, în afară de Mihai Codreanu. Ceva nu-i place din ce se întâmplă pe scenă şi, pentru că nu rabdă să tacă atunci când are ceva de spus, începe să fluiere şi să bată din picioare. Aşa va fi făcut, şi poate nu numai atât, de nenumărate ori, şi prin liceele prin care s-a perindat. Pe lângă el, încurajaţi şi de semiîntunericul sălii, încă vreo doi încep să fluiere. Ce caută aceşti golani printre studenţii ţepeni, strunjiţi cu fierul disciplinei din Conservator? Aşa ceva nu se poate întâmpla în templul Thaliei! E ca şi cum ai fluiera în biserică.
Toţi profesorii se scandalizează. State Dragomir primeşte lovitura drept în inimă. Cere represalii, vrea să-şi spele orgoliul cu sângele derbedeilor. Rectorul, marele Eduard Caudella, convoacă de urgenţă consiliul profesoral. Însă anul universitar e deja încheiat, studenţii s-au împrăştiat ca iepurii scăpaţi din sac, n-ai pe cine chema la anchetă. Codreanu nici nu mai este studentul Conservatorului, a absolvit: prinde orbul, scoate-i ochii!
Ne-am aştepta că aşa s-a încheiat tărăşenia. Astăzi ar fi o banalitate. Iaca a fluierat cineva în sală. Iaca s-au bătut nişte băieţi, s-au tăiat cu cuţitele, nişte fete şi-au pus poze nud pe Internet, unul i-a dat o palmă profesoarei – ce mare lucru? Mâine vom vedea altele şi mai şi! Dar pe atunci nu era aşa şi poate că era mai bine cum era. Fluierătura lui Codreanu s-a auzit toată vara în Conservator. Toamna, când a început noul an universitar, s-a deschis din nou ancheta: care ai fluierat, mă, astă-vară? Deşi nu mai era student, Mihai Codreanu a fost chemat la şcoală şi luat la întrebări. Și acum personajul cel viu, ascuns printre jaloanele fixe ale biografiei oficiale - anul, data, cartea, funcţia, evenimentul ‒, iese la lumină şi ne arată faţa adevărată. Iată declaraţia pe care o dă în faţa foştilor săi profesori la 7 noiembrie 1899: “Subsemnatul M. Codreanu declar că d-şoara Frăteanu nu a fost între acei cari au fluierat la producţia din 27 iunie 1899. Totodată afirm că nu am spus nimăruia că d-şoara Frăteanu s-ar fi făcut vinovată de aşa ceva şi iarăşi, nimene nu poate şti mai bine decât mine aceasta, deoarece numai eu şi fără de nici un alt tovarăş am fost acela care am fluierat, rezervându-mi cu aceasta dreptul de a-mi explica purtarea”.
Codreanu ia totul asupra lui! Nu e o obrăznicătură de maidan, ci un cavaler asemenea cavalerilor din vechime pe care avea să-i evoce în sunetul metalic al versurilor sale perfecte.
State Dragomir insistă ca el să fie pedepsit, deşi nu mai este studentul Conservatorului. Cum diploma nu îi fusese eliberată în vară, pentru că fluierase la spectacol, să i se scrie pe verso - propune Dragomir - că “în ultimul an de studiu a avut o purtare nedemnă şi scandaloasă faţă de profesori şi de autoritatea şcolară”. Consiliul nu aprobă această măsură care azi ni s-ar părea exagerată. Însă se întâmplă ceva şi mai greu de crezut! Măruntul incident - cum am am spune noi azi, ajunge la minister! Fotoliul de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, părăsit de câteva luni de Spiru Haret, e ocupat în toamna lui 1899 de Take Ionescu. Cazul lui Codreanu e analizat la de urgenţă la Bucureşti şi repede se dă o pedeapsă crâncenă: “Domnului Codreanu Mihai i se va elibera certificatul de absolvire cu doi ani mai târziu”!
A terminat Conservatorul, clasa de declamaţie, dar nu putea dovedi asta cu acte încă doi ani. Cam aşa era cu disciplina pe atunci. Visul său de a juca pe scenă se îndepărta. Întors de la Paris, de la lecţiile particulare cu marele Silvain, va juca mai târziu un singur rol şi cu asta se va încheia mult dorita lui carieră de actor. Pentru că, aşa cum mărturisea la 80 de ani, în “Amintirile unui vechi profesor”, era “rob al unei cumplite timidităţi, al spaimei de a înfrunta publicul”. Invers, am văzut, din public avea curaj să înfrunte scena.
(Va urma)
_________________________
Citeşte şi:
Necunoscutul Mihai Codreanu (1)
Necunoscutul Mihai Codreanu (2)
