Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
BIOGRAFIA INFLAŢIEI ● Cum se văd România şi românii în oglinda preţurilor
Agitaţia în jurul inflaţiei continuă. Dar anticipaţiile alarmiste nu s-au adeverit în februarie, lună pentru care se prezisese o explozie a preţurilor. Şi nu se adeveresc nici în martie. Preţurile cresc, desigur; cresc mai mult decât ne dorim, mai mult decât s-au aşteptat autorităţile statului, dar creşterea lor e totuşi calmă. Şi atunci de ce atâta agitaţie?
Agitaţia în jurul inflaţiei continuă. Dar anticipaţiile alarmiste nu s-au adeverit în februarie, lună pentru care se prezisese o explozie a preţurilor. Şi nu se adeveresc nici în martie. Preţurile cresc, desigur; cresc mai mult decât ne dorim, mai mult decât s-au aşteptat autorităţile statului, dar creşterea lor e totuşi calmă. Şi atunci de ce atâta agitaţie?
BIOGRAFIA INFLAŢIEI ● Cum se văd România şi românii în oglinda preţurilor
Agitaţia în jurul inflaţiei continuă. Dar anticipaţiile alarmiste nu s-au adeverit în februarie, lună pentru care se prezisese o explozie a preţurilor. Şi nu se adeveresc nici în martie. Preţurile cresc, desigur; cresc mai mult decât ne dorim, mai mult decât s-au aşteptat autorităţile statului, dar creşterea lor e totuşi calmă. Şi atunci de ce atâta agitaţie?
O cauză a agitaţiei e raţională. Ea pleacă de la faptul că în România inflaţia e încă mare. Şi această inflaţie nu mai poate fi tolerată. Mecanismul folosit timp de 17 ani şi jumătate, inflaţia ţinând loc de productivitate şi competitivitate, s-a uzat. De altfel, a şi început să fie înlocuit. Nu avem decât o şansă: să continuăm să-i dăm în cap inflaţiei cu o combinaţie eficientă de politici: monetară, fiscală, salarială şi de restructurare. A doua cauză însă este emoţională. Din 2000, an de an, până la jumătatea lui 2007, creşterea preţurilor a fost într-un proces neîntrerupt de încetinire. Societatea românească se obişnuise cu dezinflaţia. Şi iată că, dintr-o dată, filmul s-a rupt. Preţurile au ieşit din ritmul cu care eram obişnuiţi. Mişcarea lor a devenit ceva mai alertă. Cuvântul turbulenţă, împrumutat de la americani, a început să facă valuri şi la noi.
PREŢURILE AU LUAT FOC PE TOATĂ PLANETA. Şocul s-a produs în vara anului trecut. Până atunci, între ianuarie şi iulie, fuseserăm obişnuiţi cu creşteri ale preţurilor de consum dintre cele mai mici. Ratele din primele trei luni ale lui 2007 (0,20% în ianuarie; 0,04% în februarie; 0,07% în martie) au fost chiar foarte mici. În august însă, inflaţia a sărit până la 0,86%. De la 0,29% în iulie. Preţurile au continuat să urce în septembrie până la 1,08%. A fost vârful inflaţiei din 2007.
Dezinflaţia şi-a reluat apoi cursul: 0,97% în octombrie, 0,93% în noiembrie, 0,64% în decembrie. În 2008, în ianuarie, februarie şi martie, preţurile au continuat să fie calme. Agitaţia însă nu a putut fi calmată. Vocile alarmiste, înfăţişând România zbătându-se în capcana inflaţionistă şi suportând cea mai mare creştere de preţuri din Europa, n-au contenit. Deşi adevărul era (şi este) cu totul altul. Un lucru nu a fost înţeles bine: acela că inflaţia nu s-a reaprins numai în România. Şi, mai ales, că nu s-a reaprins cel mai tare în România. Chiar şi zona euro a suferit din primăvara lui 2007 până în prezent o dublare a creşterii preţurilor. Inflaţia a sărit de la 1,6% la 3,1%. Iar la alimente saltul a fost şi mai mare: până la 4,8%. Ratele inflaţiei au luat-o razna pe toată planeta: 8,5% în Argentina, 7,8% în Chile, 22,5% în Venezuela, 6,9% în China, 11,9% în Rusia, 8,4% în Turcia.
O stare de lucruri relevantă s-a petrecut în zona Europei Centrale şi de Est. În 2005, într-un top pentru zece ţări, cea mai bună performanţă în materie de calmare a inflaţiei o avea Polonia, care ocupa primul loc. Pe locurile celelalte, în ordinea rezultatelor, se înşirau Cehia, Slovenia, Lituania, Ungaria, Estonia, Slovacia, Bulgaria şi Letonia. Ultima pe listă, ocupând locul zece: România. Aşadar, România era pe ultimul loc. Totuşi, în ţară, comentariile privind performanţele României în combaterea inflaţiei erau favorabile. Reacţie într-un anumit fel explicabilă. După un lung şir de ani cu preţuri galopante, în 2005 inflaţia se instalase comod sub rata de 10%, fapt ce înlesnise trecerea la leul greu. Locul ultim în topul regional nu fusese luat în seamă. Conta succesul intern.
În 2007, un rezultat final mai bun decât în 2005 (rata anuală a inflaţiei de 6,56%) şi-a atras critici dintre cele mai aspre. Fiindcă, în plan intern, fusese făcut un pas înapoi faţă de 2006. Nu a contat că alte ţări au făcut doi paşi înapoi. Şi că, în topul regional, România a urcat de pe locul zece pe locul cinci, clasamentul fiind acum următorul: Slovacia, Polonia, Cehia, Slovenia, România, Ungaria, Lituania, Estonia, Bulgaria, Letonia.
Un lucru e cert: inflaţia se reaprinde pretutindeni în lume. Nu aveam cum să facem tocmai noi excepţie. Iată însă că nu mai suntem ultimii în Europa. Mai mult, am câştigat noi poziţii în topul zonal. A fost dat însă uitării trecutul apropiat. Ceea ce înseamnă că e nevoie de reîmprospătarea memoriei.
GAZ PESTE FOC. Suntem la sfârşitul lui martie 2008 şi, iată, se împlinesc aproape 17 ani şi jumătate de când premierul din octombrie 1990 a dat o comandă istorică într-un război ce avea să antreneze dramatic întreaga noastră societate: "Români, treceţi inflaţia!". Cred că merită să analizăm desfăşurarea acestui război care încă nu s-a sfârşit.
Adevărul este că ducem încă greul acestui război cu inflaţia. Am ajuns către sfârşitul unui deceniu, primul din veacul al XXI-lea, când rata anuală a mişcării preţurilor ne mai dă încă dureri de cap. Totuşi, ce a fost greu cu adevărat a trecut.
Aş sublinia însă că toţi aceşti ani, de la sfârşitul lui octombrie 1990 şi până astăzi, s-au dovedit a fi o mare şcoală pentru întreaga clasă politică din ţara noastră, pentru guvernele care au trecut prin Palatul Victoria, pentru instituţiile statului, pentru economişti, politologi, sociologi, pentru întreaga populaţie. O şcoală dură, care ne-a schimbat modul de a gândi, stilul de viaţă, obiceiurile, comportamentul. Pe nesimţite, am devenit cu toţii elevi la şcoala inflaţiei. Mulţi însă au învăţat prea puţin. Cum prea puţin au învăţat, în toţi aceşti ani, la şcoala reformelor economice, încetinite timp îndelungat; sau la cea a liberalizărilor politice, economice, sociale, culturale, morale, de prea multe ori haotice sau confuze; a privatizărilor, întârziate şi ele; chiar a deschiderii graniţelor. Totuşi, inflaţia s-a dovedit a fi unicul proces cu o continuitate absolută, care timp îndelungat, zi de zi, ceas de ceas, ne-a hărţuit pe toţi, fără excepţie. Mai ales că din toamna anului 1990 românii luptă pe faţă cu acest duşman perfid: inflaţia.
Din ’90, aşadar, zi de zi, inflaţia s-a strecurat neîncetat în viaţa noastră. Azi s-a scumpit o marfă, mâine alta şi tot aşa, până când întregul sistem de preţuri a luat-o razna. Inflaţia s-a dovedit a fi într-adevăr un balaur. Un balaur perfid, care avea trei capete la începutul anilor ’90 şi mânca cu trei guri. De atunci şi până astăzi i-au fost tăiate două capete, dar a rămas cu unul. În sensul concret că de la inflaţie cu trei cifre (300% în 1993) am ajuns la o inflaţie cu două cifre, iar din 2004 la inflaţia cu o singură cifră. Oare au fost date uitării aceste cifre mari ale inflaţiei?
Cărţile scriu şi astăzi, cât se poate de limpede, că inflaţia în România a început la 1 noiembrie 1990. Dar scriu greşit. Pentru că şi până atunci, timp de mulţi ani, începând de prin 1975 şi până în decembrie ’89, inflaţia a făcut acumulări masive, încurajată de neputinţele sistemului economic socialist, lipsit de eficienţă. Penuria de mărfuri a făcut ca pe ambele pieţe – cea planificată şi cea "neagră" – să circule mai mulţi bani şi mai puţine mărfuri. Presiunea inflaţionistă creştea neîncetat. La 1 noiembrie 1990, în condiţiile renunţării la preţurile planificate, inflaţia şi-a arătat o nouă faţă. Suflul ei ne-a înspăimântat.
Merită să fie reţinut, aşadar, faptul că inflaţia în România nu a început la 1 noiembrie 1990. Atunci am început doar să măsurăm inflaţia. S-o măsurăm pe faţă, într-un mod transparent. Şi, desigur, ştiinţific. Dar focul inflaţionist ardea deja încă din anii ’70. Liberalizarea preţurilor a pus doar gaz pe foc. Această povară o ducem încă în spate. O regăsim şi astăzi în preţul inflaţiei, alături de erori şi dificultăţi actuale. Un preţ încă mare.
Agitaţia în jurul inflaţiei continuă. Dar anticipaţiile alarmiste nu s-au adeverit în februarie, lună pentru care se prezisese o explozie a preţurilor. Şi nu se adeveresc nici în martie. Preţurile cresc, desigur; cresc mai mult decât ne dorim, mai mult decât s-au aşteptat autorităţile statului, dar creşterea lor e totuşi calmă. Şi atunci de ce atâta agitaţie?
O cauză a agitaţiei e raţională. Ea pleacă de la faptul că în România inflaţia e încă mare. Şi această inflaţie nu mai poate fi tolerată. Mecanismul folosit timp de 17 ani şi jumătate, inflaţia ţinând loc de productivitate şi competitivitate, s-a uzat. De altfel, a şi început să fie înlocuit. Nu avem decât o şansă: să continuăm să-i dăm în cap inflaţiei cu o combinaţie eficientă de politici: monetară, fiscală, salarială şi de restructurare. A doua cauză însă este emoţională. Din 2000, an de an, până la jumătatea lui 2007, creşterea preţurilor a fost într-un proces neîntrerupt de încetinire. Societatea românească se obişnuise cu dezinflaţia. Şi iată că, dintr-o dată, filmul s-a rupt. Preţurile au ieşit din ritmul cu care eram obişnuiţi. Mişcarea lor a devenit ceva mai alertă. Cuvântul turbulenţă, împrumutat de la americani, a început să facă valuri şi la noi.
PREŢURILE AU LUAT FOC PE TOATĂ PLANETA. Şocul s-a produs în vara anului trecut. Până atunci, între ianuarie şi iulie, fuseserăm obişnuiţi cu creşteri ale preţurilor de consum dintre cele mai mici. Ratele din primele trei luni ale lui 2007 (0,20% în ianuarie; 0,04% în februarie; 0,07% în martie) au fost chiar foarte mici. În august însă, inflaţia a sărit până la 0,86%. De la 0,29% în iulie. Preţurile au continuat să urce în septembrie până la 1,08%. A fost vârful inflaţiei din 2007.
Dezinflaţia şi-a reluat apoi cursul: 0,97% în octombrie, 0,93% în noiembrie, 0,64% în decembrie. În 2008, în ianuarie, februarie şi martie, preţurile au continuat să fie calme. Agitaţia însă nu a putut fi calmată. Vocile alarmiste, înfăţişând România zbătându-se în capcana inflaţionistă şi suportând cea mai mare creştere de preţuri din Europa, n-au contenit. Deşi adevărul era (şi este) cu totul altul. Un lucru nu a fost înţeles bine: acela că inflaţia nu s-a reaprins numai în România. Şi, mai ales, că nu s-a reaprins cel mai tare în România. Chiar şi zona euro a suferit din primăvara lui 2007 până în prezent o dublare a creşterii preţurilor. Inflaţia a sărit de la 1,6% la 3,1%. Iar la alimente saltul a fost şi mai mare: până la 4,8%. Ratele inflaţiei au luat-o razna pe toată planeta: 8,5% în Argentina, 7,8% în Chile, 22,5% în Venezuela, 6,9% în China, 11,9% în Rusia, 8,4% în Turcia.
O stare de lucruri relevantă s-a petrecut în zona Europei Centrale şi de Est. În 2005, într-un top pentru zece ţări, cea mai bună performanţă în materie de calmare a inflaţiei o avea Polonia, care ocupa primul loc. Pe locurile celelalte, în ordinea rezultatelor, se înşirau Cehia, Slovenia, Lituania, Ungaria, Estonia, Slovacia, Bulgaria şi Letonia. Ultima pe listă, ocupând locul zece: România. Aşadar, România era pe ultimul loc. Totuşi, în ţară, comentariile privind performanţele României în combaterea inflaţiei erau favorabile. Reacţie într-un anumit fel explicabilă. După un lung şir de ani cu preţuri galopante, în 2005 inflaţia se instalase comod sub rata de 10%, fapt ce înlesnise trecerea la leul greu. Locul ultim în topul regional nu fusese luat în seamă. Conta succesul intern.
În 2007, un rezultat final mai bun decât în 2005 (rata anuală a inflaţiei de 6,56%) şi-a atras critici dintre cele mai aspre. Fiindcă, în plan intern, fusese făcut un pas înapoi faţă de 2006. Nu a contat că alte ţări au făcut doi paşi înapoi. Şi că, în topul regional, România a urcat de pe locul zece pe locul cinci, clasamentul fiind acum următorul: Slovacia, Polonia, Cehia, Slovenia, România, Ungaria, Lituania, Estonia, Bulgaria, Letonia.
Un lucru e cert: inflaţia se reaprinde pretutindeni în lume. Nu aveam cum să facem tocmai noi excepţie. Iată însă că nu mai suntem ultimii în Europa. Mai mult, am câştigat noi poziţii în topul zonal. A fost dat însă uitării trecutul apropiat. Ceea ce înseamnă că e nevoie de reîmprospătarea memoriei.
GAZ PESTE FOC. Suntem la sfârşitul lui martie 2008 şi, iată, se împlinesc aproape 17 ani şi jumătate de când premierul din octombrie 1990 a dat o comandă istorică într-un război ce avea să antreneze dramatic întreaga noastră societate: "Români, treceţi inflaţia!". Cred că merită să analizăm desfăşurarea acestui război care încă nu s-a sfârşit.
Adevărul este că ducem încă greul acestui război cu inflaţia. Am ajuns către sfârşitul unui deceniu, primul din veacul al XXI-lea, când rata anuală a mişcării preţurilor ne mai dă încă dureri de cap. Totuşi, ce a fost greu cu adevărat a trecut.
Aş sublinia însă că toţi aceşti ani, de la sfârşitul lui octombrie 1990 şi până astăzi, s-au dovedit a fi o mare şcoală pentru întreaga clasă politică din ţara noastră, pentru guvernele care au trecut prin Palatul Victoria, pentru instituţiile statului, pentru economişti, politologi, sociologi, pentru întreaga populaţie. O şcoală dură, care ne-a schimbat modul de a gândi, stilul de viaţă, obiceiurile, comportamentul. Pe nesimţite, am devenit cu toţii elevi la şcoala inflaţiei. Mulţi însă au învăţat prea puţin. Cum prea puţin au învăţat, în toţi aceşti ani, la şcoala reformelor economice, încetinite timp îndelungat; sau la cea a liberalizărilor politice, economice, sociale, culturale, morale, de prea multe ori haotice sau confuze; a privatizărilor, întârziate şi ele; chiar a deschiderii graniţelor. Totuşi, inflaţia s-a dovedit a fi unicul proces cu o continuitate absolută, care timp îndelungat, zi de zi, ceas de ceas, ne-a hărţuit pe toţi, fără excepţie. Mai ales că din toamna anului 1990 românii luptă pe faţă cu acest duşman perfid: inflaţia.
Din ’90, aşadar, zi de zi, inflaţia s-a strecurat neîncetat în viaţa noastră. Azi s-a scumpit o marfă, mâine alta şi tot aşa, până când întregul sistem de preţuri a luat-o razna. Inflaţia s-a dovedit a fi într-adevăr un balaur. Un balaur perfid, care avea trei capete la începutul anilor ’90 şi mânca cu trei guri. De atunci şi până astăzi i-au fost tăiate două capete, dar a rămas cu unul. În sensul concret că de la inflaţie cu trei cifre (300% în 1993) am ajuns la o inflaţie cu două cifre, iar din 2004 la inflaţia cu o singură cifră. Oare au fost date uitării aceste cifre mari ale inflaţiei?
Cărţile scriu şi astăzi, cât se poate de limpede, că inflaţia în România a început la 1 noiembrie 1990. Dar scriu greşit. Pentru că şi până atunci, timp de mulţi ani, începând de prin 1975 şi până în decembrie ’89, inflaţia a făcut acumulări masive, încurajată de neputinţele sistemului economic socialist, lipsit de eficienţă. Penuria de mărfuri a făcut ca pe ambele pieţe – cea planificată şi cea "neagră" – să circule mai mulţi bani şi mai puţine mărfuri. Presiunea inflaţionistă creştea neîncetat. La 1 noiembrie 1990, în condiţiile renunţării la preţurile planificate, inflaţia şi-a arătat o nouă faţă. Suflul ei ne-a înspăimântat.
Merită să fie reţinut, aşadar, faptul că inflaţia în România nu a început la 1 noiembrie 1990. Atunci am început doar să măsurăm inflaţia. S-o măsurăm pe faţă, într-un mod transparent. Şi, desigur, ştiinţific. Dar focul inflaţionist ardea deja încă din anii ’70. Liberalizarea preţurilor a pus doar gaz pe foc. Această povară o ducem încă în spate. O regăsim şi astăzi în preţul inflaţiei, alături de erori şi dificultăţi actuale. Un preţ încă mare.
