Ce pare să nu ştie domnul Ilie Şerbănescu

Primim de la Banca Naţională un punct de vedere referitor la articolul domnului Ilie Şerbănescu - „Să-l cităm pe Isărescu: „atac la democraţie”!” publicat în data de 2 octombrie.

"În articolele publicate în ultimii ani, domnul Ilie Şerbănescu construieşte, cu multă patimă, dar nu şi cu argumente economice, o teorie ale cărei principale coordonate se regăsesc şi în textul apărut în Jurnalul Naţional din 2 octombrie. Pe scurt, domnul Şerbănescu susţine o teză simplistă, conform căreia BNR, menţinând cursul de schimb “relativ fix”, ar fi instrumentat un vast program de salvare a băncilor pe seama populaţiei, mutând povara ajustării de pe umerii băncilor, vinovate de crearea dezechilibrelor din economie, pe cei ai contribuabililor. Mai precis, domnia sa afirmă că efortul de consolidare fiscală ar fi fost preţul plătit pentru a face băncilor şi debitorilor viaţa mai uşoară şi că ar fi putut fi evitat/uşurat dacă s-ar fi permis deprecierea cursului de schimb.

Să clarificăm mai întâi câteva lucruri: 1) prin lege, băncii centrale îi revine responsabilitatea asigurării stabilităţii preţurilor şi a stabilităţii financiare şi, în acest sens, BNR admite fără rezerve că a fost şi este preocupată de soliditatea sistemului bancar; 2) în România, spre deosebire de alte ţări din UE, nici un leu din surse publice nu a fost folosit pentru susţinerea vreunei bănci; 3) cursul nu a fost câtuşi de puţin “relativ fix indiferent de ciclul economic”, cursul mediu din 2009 fiind cu circa 15% mai mare comparativ cu cel din 2008, iar cel din 2012 cu circa 21%; 4) intervenţiile băncilor centrale nu pot împiedica tendinţa imprimată cursului de schimb de factorii fundamentali din economie, putând cel mult contribui la diminuarea volatilităţii acestuia pe termen scurt.

Dar să ignorăm falsitatea evidentă a afirmaţiei referitoare la menţinerea „relativ fixă” a cursului de schimb şi să examinăm argumentul domnului şerbănescu potrivit căruia o depreciere mai ridicată ar fi fost benefică pentru economie (în treacăt fie spus, dacă o variaţie de 20% înseamnă relativă fixitate a cursului, nu îndrăznesc să-mi imaginez ce înţelege domnia sa prin depreciere). Îmi închipui că, atunci când susţine această teză, domnul şerbănescu are în vedere canalul standard al cursului de schimb, respectiv expansiunea exporturilor şi stimularea substituţiei în cadrul consumului a bunurilor şi serviciilor de import cu unele produse în ţară. Înainte de orice, merită spus că, în contextul unei cereri externe anemice, o creştere de 39% a exporturilor de bunuri comparativ cu perioada precriză (ianuarie-iulie 2013 faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008) nu sugerează câtuşi de puţin existenţa unor probleme de competitivitate care să indice un curs supraapreciat. Apoi, efectul stimulativ al deprecierii asupra exporturilor este în mod cert mai redus decât presupune domnul Şerbănescu dat fiind că, în prezent, structura exporturilor este net dominată de grupe cu conţinut ridicat de importuri, ceea ce înseamnă că o depreciere atrage după sine o scumpire a importurilor şi deci a costurilor de producţie, diminuând astfel plusul de competitivitate externă generat, teoretic, de un leu mai slab.

Influenţa cursului de schimb asupra economiei nu se limitează însă la canalul descris mai sus; faptul că peste jumătate din creditele contractate în România sunt denominate în valută face ca, în cazul unei deprecieri, efectul de avuţie şi bilanţ să acţioneze în sens contrar canalului standard: dincolo de satisfacţia oferită unora de „pedepsirea” băncilor vinovate şi a „debitorilor lor nesăbuiţi”, deprecierea diminuează venitul disponibil pentru consum al gospodăriilor îndatorate, în condiţiile în care serviciul datoriilor devine mai împovărător şi creşte probabilitatea apariţiei dificultăţilor de rambursare. Cum ajută cererea agregată faptul că unele gospodării şi-ar comprima consumul? Şi cum ar putea fi de folos revigorării economice o şubrezire a sistemului bancar prin acumulare de credite neperformante? Dacă domnului Şerbănescu i se par ridicate ratele actuale ale dobânzilor active, cum crede domnia sa că ar fi fost acestea la un volum şi mai mare al creditelor neperformante?

Să ne aplecăm acum asupra tezei potrivit căreia efortul de consolidare fiscală ar fi putut fi semnificativ mai mic în condiţiile în care cursul de schimb ar fi fost mai depreciat. Dacă domnul Şerbănescu are în vedere diminuarea efortului de ajustare prin plusul de creştere economică antrenat de o depreciere masivă, cred că argumentele referitoare la funcţionarea canalului standard al cursului de schimb enunţate anterior sunt suficiente pentru a pune la îndoială validitatea unui asemenea scenariu. De asemenea, ajustarea fiscală nu a fost nicidecum un compromis pentru a proteja interesele băncilor, ci a fost necesară pur şi simplu pentru că deficite de dimensiunea celor acumulate nu puteau fi finanţate pe nicio piaţă, dată fiind aversiunea pronunţată faţă de risc a investitorilor în economia globală post-Lehman Brothers. În ceea ce priveşte dimensiunea ajustării, aceasta a fost direct proporţională cu magnitudinea dezechilibrului iniţial (5,4 la sută din PIB în 2008, an cu creştere economică de 7,3 la sută, corespunzător unui deficit structural de circa 8 la sută din PIB), pasul anual de ajustare fiind condiţionat de prevederile Pactului de Creştere şi Stabilitate – procedura de deficit excesiv deschisă în 2009 împotriva României avea iniţial ca termen limită de corectare a deficitului fiscal anul 2011, ulterior extins la 2012. În plus, crede domnul şerbănescu că un sector bancar slăbit ar fi fost capabil să asigure finanţarea deficitului public? Ca să nu mai vorbim de faptul că domnia sa pare să ignore complet impactul nefavorabil, deloc neglijabil, al deprecierii asupra deficitului fiscal prin majorarea cheltuielilor cu dobânzile, în condiţiile în care mai mult de jumătate din datoria publică era şi este denominată în valută, iar încasările bugetare sunt în lei.

Scenariul construit de domnul şerbănescu, potrivit căruia “nevinovaţi: salariaţi, pensionari, […ţ contribuabilii la buget” au plătit pentru salvarea băncilor prin menţinerea de către BNR a unui curs ”relativ fix”, ignoră de asemenea faptul că o depreciere mai mare înseamnă în mod necesar o inflaţie mai mare. Dincolo de conflictul cu obiectivul primordial al asigurării stabilităţii preţurilor care revine politicii monetare în baza Statutului BNR, oare o inflaţie mai mare nu este, de fapt, un impozit ascuns, care-i afectează în primul rând tocmai pe cei cu venituri mici şi fixe?

Un ultim reproş al domnului Şerbănescu la care aş vrea să mă refer este cel privind aplatizarea „până la aproape de dispariţie” a ciclului economic. Aici nu pot decât să spun că atenuarea fluctuaţiilor ciclului economic este prin definiţie obiectivul politicilor macroeconomice şi orice bancher central s-ar bucura să îi fie adresată o asemenea apreciere. Eliminarea ciclului economic este însă imposibilă, nu doar în România, ci peste tot în lume, „netezirea” acestuia fiind tot ce se poate spera."
Elena Iorga – Director Direcţia Studii Economice, Banca Naţională a României