Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România se afla înainte de 1990 în topul celor mai mari 10 producători mondiali de oţel, pentru ca în prezent să se afle în coada clasamentului european. Chiar şi aşa, industria metalurgică încă asigură locuri de muncă pentru 27.000 de români şi rulează afaceri de patru miliarde de euro pe an. Industria este 100% privată şi scade de la an la an, pe fondul unui dezinteres evident al guvernanţilor de a impulsiona o ramură a economiei odinioară glorioasă. Singura dată când s-a vorbit serios despre acest subiect a fost în 2013, când s-a lansat o Strategie de Reindustrializare a României, parte a Strategiei de Competitivitate a ţării pentru perioada 2014- 2020. Evident, şi această strategie guvernamentală a fost abandonată în sertare, iar industria metalurgică pare topită într-o criză perpetuuă.
Reducerea impozitului pe profitul reinvestit, aplicarea impozitului diferențiat pentru profitul realizat din export, precum şi acordarea de facilități la taxele de racordare la utilități si infrastructură până la recuperarea integrală a investițiilor specifice au fost câteva dintre solicitările reprezentanţilor industriei metalurgice, asumate în Documentul de Politică Industrială (Strategia de Reindustrializare a României), elaborat în 2013. Se dorea, de asemenea, înfiinţarea unui minister al industriei prelucrătoare, precum şi crearea unui Centru Naţional de Tehnologii şi Materiale Avansate. Strategia urmărea exceptarea consumatorilor industriali care consumă mai mult de 150 GWh energie electrică pe an de la plata taxei pentru energia regenerabilă pentru tot consumul lor de energie electrică, urmând ca aceştia să plătească maxim 0,50 Euro/MWh pentru certificatele verzi pe toată perioada aplicării schemei de sprijin pentru energia regenerabilă.
Facilităţi şi compensaţii uitate
Documentul se referea şi la acordarea de facilități fiscale pentru agenții economici care dezvoltă şi integrează în produsele finale românești complexe materii prime şi semifabricate autohtone, îmbunătăţirea legislaţiei privind acordarea ajutoarelor de stat în sectorul siderurgic în vederea accesării fondurilor structurale, majorarea cuantumului de ajutor de minimis, dar şi compensaţii financiar-fiscale pentru evitarea discriminării în competiţia mondială de pe piaţa oţelului. Totodată, se dorea dezvoltarea unui parteneriat public- privat pentru valorificarea unor situri istorice de halde de zguri, nămoluri provenite din industria metalurgică şi redeschiderea unor locații miniere de metale neferoase, cu obligativitatea refacerii filierelor de prelucrare în ţară.
Statul îşi ignoră rolul
Este de domeniul evidenţei că nimic din strategia pentru resuscitarea metalurgiei româneşti nu a fost pus de atunci în practică. Mai mult, reindustrializarea României lipseşte de pe agenda guvernelor care s-au succedat de atunci, iar industria, în general, şi cea metalurgică, în particular, merg mai degrabă din inerţie, la limita supravieţuirii.
„În condițiile în care sectorul privat este grevat de blocajul financiar și oferta neperformantă de creditare, metalurgia românească are nevoie de un program susținut de programe investiționale și facilități fiscale menite a relansa acest important motor economic”- studiu KeysFin din 2017, cu privire la metalurgia românească
Principalii jucători din piaţă şi-au redus investiţiile în România până spre zero, preferând alte destinaţii mai prietenoase, în contextul în care statul, care ar putea avea un rol major în dezvoltarea industriei, prin reînnodarea lanţurilor economice din trecut, este total neimplicat.
Sute de insolvenţe pe an
România a produs în 2017 o cantitate de 3,37 milioane de tone de oţel brut, cu 2,2% mai mult faţă de 2016, dar investiţiile au scăzut cu 4,9% faţă de acelaşi interval. Cifra de afaceri din 2016 a atins 33,5 miliarde de lei, cel mai scăzut din ultimii patru ani, iar numărul de angajaţi din metalurgie era anul trecut de 27.000, la jumătate faţă de anul 2008. În anii ’70, numai la combinatul Sidex din Galaţi lucrau peste 50.000 de oameni.
1.258 de firme din sectorul metalurgic şi-au înschis porţile numai în intervalul 2014- 2016
În 2016, activau în industria metalurgică 7.592 de firme, în scădere de la an la an, din cauza insolvenţelor. Arcelor Mittal Galați este cel mai important jucător din piață, cu cea mai mare cifră de afaceri dintre toate firmele active. Combinatul gălățean a raportat în 2016 afaceri de 3,47 miliarde de lei. În topul firmelor urmează Alro (2,14 miliarde lei), Silcotub SA (1,23 miliarde lei), TMK-Artrom SA (761,9 milioane lei) și Alum (556 milioane lei).
Când e să mai ai şi ghinion
În 1988, România a produs 14,3 milioane de tone de oţel. În 2017, producţia a fost de 3,37 milioane de tone, de patru ori mai mică. În acest interval, putem spune că anul 2008 a fost unul de referinţă pentru metalurgia românească, din nefericire cu un deznodământ păgubos. În octombrie 2008, Guvernul României a semnat cu austriecii de la Voestalpine un memorandum pentru realizarea unui combinat siderurgic la Agigea, în apropierea Portului Constanţa. Autorităţile au oferit atunci austriecilor o serie de garanţii fără precedent în industrie: proiectul să fie considerat de interes public naţional, oferirea a zeci de hectare de teren, susţinerea strategiei privind emisia de poluanţi în faţa Comisiei Europene, ajutoare de stat, amânarea de la plata în vamă a TVA, emiterea rapidă a avizelor de mediu etc. Valoarea combinatului austriac era de cinci miliarde de euro, mult mai mare decât întreaga industrie metalurgică din România pe un an de zile şi ar fi însemnat o lovitură spectaculoasă pentru întreaga economie românească. Deşi parafat la nivel de guvern, planul austriecilor a căzut, iar investiţia de cinci miliarde de euro nu a mai avut loc, din cauza declanşării crizei economice mondiale.
Coloşii siderurgici ai României, de la Hunedoara la Roman şi Reşiţa, şi de la Călan la Oţelul Roşu, s-au prăbuşit după 1990. Metalurgia românească este acum una de supravieţuire
