Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un om foarte drag mie a terminat de trăit. Dan Mihăescu m-a făcut să râd, să plâng, mi-a dăruit multe amintiri din averea sufletului său, m-a lăsat să-l vizitez ori de câte ori aveam nevoie să mă documentez pentru realizarea Ediţiilor de Colecţie cu marii actori români sau cu personalităţile din teatru sau televiziune, ajutându-mă de fiecare dată, evocându-i atât de frumos pe toţi cei care i-a cunoscut şi cu care a lucrat împreună.
Mi-a intrat definitiv şi irevocabil în suflet. Mă răsfăţa cu poveşti frumoase (trăite, nu inventate), mă alinta cu vorbe pline de duh, mă alimenta cu glumiţe şi mesaje care îmi înseninau zilele, indiferent cât de viscolit îmi era sufletul. Se mai întâmpla să nu-i răspund la telefon. Odată mi-a trimis mesajul: ”Ce vrei să faci din mine, un cer senin sau un cazan cu lacrimi?”. Dragul meu prieten, ai făcut din mine un cer senin. Iartă-mă, acum lacrimile-mi curg întruna şi cu greu reuşesc să aştern câteva rânduri despre tine, despre cine ai fost şi vei fi, despre ce ai însemnat tu pentru atâtea generaţii de telespectatori, despre câte minunăţii ai realizat pentru dragostea ta, televiziunea – peste 3.000 de emisiuni rămase în videoteca de aur, pentru care, la un moment dat, în presa vremii, ai fost numit “copilul teribil al umorului românesc”.
Inima ta a încetat să mai bată. A încetat să mai bată şi pentru Toma Caragiu, cel care ţi-a dat în scris, pe o bucată de staniol, dovada prieteniei sale: “Dacă vreodată posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog să fii amabil şi să arăţi hârtia aceasta”. Iar tu ai declarat, despre Toma Caragiu, în cartea ta biografică “Spovedania unui umorist”: “Omul, artistul etern, care va însemna cât voi fi pe pământ o bătaie a inimii mele”. Inima ta nu mai bate. Sufletul ţi-e liber. Nu mai e prins în carcasa muritoare. Numele tău însă, Dan Mihăescu, nu se va face pierdut în negura timpului. Voi avea grijă, alături de alţi oameni care îţi cunosc valoarea (pe care ai dobândit-o datorită umorului tău amestecat de multe ori cu sarea din lacrimă, scheciurilor şi emisiunilor extraordinare dăruite generaţiilor întregi de telespectatori), ca numele Dan Mihăescu să tot fie rostit! Trebuie să exişti în continuare! Ai lucrat cu stele (e adevărat, ai avut noroc şi că le-ai întâlnit) şi ne-ai îmbogăţit cu o arhivă de aur a umorului de calitate, din care fac parte nume cereşti, de la Toma Caragiu până la Dem Rădulescu. Ai făcut lumea să râdă, de teamă să nu plângi!
Când a plecat dintre noi maestrul Ion Lucian, mi-ai scris cu tristeţe: “Ni se sting luminile! Printre iubirile acestei naţii, adesea nefericite, a figurat tot mai mereu, teatrul şi cei care i s-au devotat, slujind în curtea cu miracole. Ne-au lipsit multe, ca popor, dar am fost răsplătiţi cu existenţa printre noi a unor artişti exemplari, demni de a fi zeificaţi în Olimpul gloriilor scenei şi filmului”. O dată cu plecarea ta, s-a mai stins o lumină.
Pe rând, mari actori, regizori şi tu, “ultimul mohican, din familia marilor umorişti romani” – aşa cum te-a înnobilat maestrul Ion Lucian – ne părăseşti, pentru a primi aplauze divine.
Mi-ai mărtuisit odinioară că în nopţile senine căutai întruna pe cer “o stea numită Tudor Vornicu, fiindcă, plecând de pe lume, el şi-a asumat eternitatea”. Ori de câte ori îmi va fi dor de glasul tău, de umorul tău molipsitor, mă voi uita pe cer pentru a căuta lumina steluţei tale. Îţi mulţumesc, Dan Mihăescu, pentru că m-ai făcut de atâtea ori să râd cu lacrimi şi să plâng râzând, îţi mulţumesc pentru că ai avut încredere într-o jurnalistă născută mult mai târziu decât tine, îţi mulţumesc pentru momentele sincere de prietenie, îţi mulţumesc că m-ai făcut să mă văd prin ochii tăi minunaţi, îţi mulţumesc pentru toată bogăţia sufletului tău pe care mi-ai dăruit-o cu generozitate.
