x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Călătorie în oraşul vechi. Îmi vreau povestea înapoi!

0
Autor: Luminita Ciobanu 03 Iul 2011 - 21:00
Capitala si-a pastrat, cu greu, vechile strazi pitoresti in care vibreaza inca sufletul unor epoci si moravuri apuse. Hanurile din veacul trecut au disparut, in mare parte. Multe au fost, putine au ramas. Batrana Ulita a Coltii a disparut. Doar biserica, monument istoric, mai aminteste azi de vremurile de ieri, cand, pentru a vedea orasul de sus, era suficient sa-l privesti din turla unui sfant lacas.

Apasati de problemele de zi cu zi, uitam sa ne bucuram de ce avem aproape de noi. Trecem pe langa locuri ce tainuie povesti si, de cele mai multe ori, le trecem cu vederea. Oare transfor­marile pe care le suporta cetatea lui Bucur nu amarasc sufletul batranei urbe? Probabil ca da, cu atat mai mult cu cat, privind fotografiile ingalbenite de vreme care surprind ipostaze, locuri si oameni din Micul Paris de odinioara, ne incearca un sentiment de tristete.

Strada Lipscani a fost dintotdeauna destinata comertului. Odinioara, era o adevarata sarbatoare sosirea carelor cu marfa de la Lipsca. Pana in 1868, cand a fost inaugurata prima cale ferata Bucuresti – Giurgiu si a fost inlesnita legatura cu Apusul, negustorii aduceau marfa folosind carele cu boi.

In centrul istoric de astazi al Bucurestilor, care a supravietuit cu greu perioadei comuniste, doar numele strazilor mai aminteste de vechile bresle de altadat’: Selari, Covaci, Sepcari, Gabroveni, Zarafi... In urma cu cinci sute de ani, la marginea dinspre Apus a Bucurestilor care, bineinteles, nu avea intinderea de astazi, s-a inchegat o comunitate de scortari care mestesugea neintrecut tesaturi taranesti groase, din lana, cu modele si flori, care erau asezate pe pat, pe lavite sau pe jos. Mahalaua avea sa le poarte numele: scortari. Acesti mestesugari au fost printre primii care s-au grupat intr-o mahala a breslelor, in care erau reuniti si macelarii, sapunarii ori tabacii.

Aceasta suburbie avea sa dispara la sfarsitul secolului al XVII-lea, cand, pe terenul care i-a apartinut lui Constantin Balaceanu, din mahalaua Scor­tarilor, avea sa construiasca Voda Brancoveanu hanul Constantin Voda dupa ce i-a confiscat boierului proprie­tatile. Este vorba despre zona pe care a fost construit Palatul Postelor, azi Muzeul National de Istorie a Romaniei. In jurul hanului Constantin Voda avea sa se inchege mahalaua cu acelasi nume care, in 1798, avea 32 de case. Tot in aceste locuri se afla hanul Zlatari, iar pe terenul pe care se afla azi edificiul Bancii Nationale a Romaniei strajuia cel mai mare han pe care l-a avut vreodata Bucurestiul: Serban Voda.

Reabilitarea recenta a Ulitei Mari (cum se numea candva strada Lipscani) avea sa scoata la lumina ziduri din caramida rosie, ramasite ale pivnitelor boltite ale hanurilor Zlatari si Serban Voda. Municipalitatea a gasit solutii de conservare a vestigiilor hanului Serban Voda, care pot fi admirate prin ecranul de protectie securizat, aflat in imediata apropiere a BNR, iluminate noaptea. Nu aceeasi soarta a avut si hanul Zlatari, peste ale carui ramasite s-a turnat asfalt.

Povestea renumitului han Serban Voda este una interesanta. Pana sa ajunga domnitor, Serban Cantacuzino incepuse sa cumpere loturi de casa si pravalii in zona Lipscanilor. Si-a marit domeniul cu alte cinci pravalii pe care le-a cumparat in 1683, la care, in cateva luni, a adaugat numeroase case si locuri virane. In vara aceluiasi an a dat porunca sa se cladeasca un han, care-i va purta numele si va deveni cel mai mare din Bucuresti. Peste ani, cand Voda n-a mai fost, mai exact prin 1776, a functionat in fostul han Serban Voda prima spiterie din Bucuresti apoi, in 1829, cladirea a gazduit Sfatul Orasenesc, o scurta perioada. Tot in 1829 a functionat aici si un spital ru­sesc, pentru ca in 1831 sa fie mutat pentru o vreme Colegiul Domnesc "Sf. Sava". In 1867 s-au aflat la batranul han Libraria "I.V. Socec" si fel de fel de pravalii.

De-a lungul existentei sale, hanul Serban Voda a fost in flacari de doua ori, in 1704 si 1804 (dupa o suta de ani!), dar a scapat de furia Marelui foc, in 1847, incendiul ocolindu-i zidurile. Zdruncinat puternic de cutremurele din 1802 si 1838, e lasat in paragina 12 ani mai tarziu. A fost demolat dupa alti 12 ani, iar pe locul sau a fost inaltat, intre 1883 si 1885, edificiul Bancii Nationale a Romaniei. Despre hanurile Bucurestilor avea sa lase marturii medicul german W. Derblich, care vizitase urbea lui Bucur la 1857, spunand ca erau locuri cautate atat de comerciantii romani, cat si de cei straini, oferind magazine boltite pentru marfuri si "camere stramte si murdare, inchiriate pe o saptamana sau o luna". De asemenea, del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brancoveanu, a lasat o imagine a acestor localuri cu ospatarie, adapost al calatorilor peste noapte. "Hanul e un loc inconjurat cu ziduri, facut dupa modelul marilor manastiri catolice, iar imprejur sunt dugheni boltite, de aparare contra focului si tinute de negustori crestini sau turci, cari platesc o chirie lunara intendentului, care are si insarcinarea sa incuie seara portile hanului pentru siguranta marfurilor", spune Anton Maria del Chiaro in "Re­volutiile Valahiei".

Nu toate hanurile din Centrul Istoric au fost sortite, din fericire, pieirii. Doua exemple sunt Hanul cu tei si Hanul lui Manuc.
"Zguduit la randul lui de mai multe cutremure si pustiit de cateva incendii, ajuns la un moment dat o ruina (Hanul cu tei – n.r.) a fost salvat datorita lucrarilor de restaurare din 1969-1974, care au reusit sa-l aduca la aspectul avut initial. Acum se distinge prin incaperile boltite, feroneria usilor si ferestrelor si, mai ales, prin ambianta de epoca pe care inca o mai pastreaza, intretinuta de galeriile de arta si magazinele de anticariat amplasate in mod inspirat acolo", dupa cum spune Lelia Zamani in lucrarea "Comert si loisir in vechiul Bucuresti". Cat despre hanul lui Manuc Bey, aflat in apropierea Curtii Vechi, dupa 1870, cand vremea hanurilor apu­sese facand loc "otelurilor", acesta si-a schimbat denumirea in Hotel Dacia, insa numele celui care l-a creat avea sa-i fie redat peste ani.

Calatoria in Centrul Istoric avea sa-mi lase un sentiment ciudat: de bucurie si de tristete, mult mai multa tristete decat bucurie. Am ajuns la "portile" Hanului Gabroveni, tamplarie care a fost scoasa pentru a fi restaurata si asezata "de straja", acolo unde ii este locul, dupa ce cladirea va fi reabilitata. Primaria Bucurestilor a inclus hanul pe lista investitiilor prioritare, edificiul fiind inconjurat astazi de schele. Ca si alte imobile in care erau gazduiti calatorii, si Hanul Gabroveni a avut de suferit de pe urma incendiilor, de mai multe ori. Zidit inainte de 1739 de Constantin Mavrocordat, "in spatele Curtii Domnesti, in mijlocul numeroaselor si stramtelor ulite negustoresti, s-a mai numit si «Bezestan»", dupa cum arata Lelia Zamani in acelasi volum. In 1877, a primit numele de Hotel Gabroveni, apoi, dupa 1900, i s-a zis Gabroveni Universal. Si in acest caz, numele hanului, cat si cel al strazii de azi, provine de la negustorii bulgari, de la Gabrova.

Am revenit pe Lipscani, strada sortita comertului, asa cum a fost dintotdeauna, inca din anii in care si-a primit botezul de la negustorii de la Leip­zig (Lipsca) care aduceau la Bucuresti, pe la 1700, cele mai fine tesaturi. Negustorii aveau marfuri pentru toate gusturile si pentru toate buzunarele. Le etalau in vitrinele aflate la parterul locuintelor lor, pentru ca, in vremurile acelea, negustorii isi construiau case cu pravalii la parter, iar la etaj isi aveau locuinta. Aceste case, cate au mai ramas, pot fi vazute si azi pe Lipscani si pe strazile din preajma. Din pacate insa, starea in care au ajuns aceste imobile iti provoaca fiori. Pravaliile exista si azi la parterul acestor cladiri. Etajul insa, in multe cazuri, a devenit o ruina prin care patrund razele soarelui, ploua si ninge... Acolo unde pustiul nu-si spune cuvantul si-au pus amprenta vremurile si cutremurele, specialistii incadrand unele imobile din aceasta zona in clasa I, in privinta riscului seismic.

In Centrul Istoric al Bucurestilor inca se mai lucreaza la reteaua stradala. Excavatoarele scot la lumina, din cand in cand, lucruri poate neinsemnate, dar care vorbesc despre trecutul Bucurestilor. Sub balcoane coscovite, avand in jur cladiri cu fatade de pe care au picat sau inca se desprind elemente arhitecturale de o rara frumusete, au fost create fel de fel de terase. Muzica ambientala e nelipsita, in ton cu locurile sau facand nota discordanta. Din cate o curte interioara vine cate un iz neplacut de mucegai, amestecat cu mirosuri neplacute, consecinta a locuirii unor "chiriasi" de imprumut, aciuati prin imobilele din care altadat’ razbateau bunul gust si parfumurile suave. Dar Lipscanii isi continua desti­nul comercial. Soarta pe care n-a putut sa i-o schimbe regimul comunist cand, se pare, prin construirea Bulevardului Victoria Socialismului (azi, Unirii), ar fi dorit sa mute acolo comertul de pe Lipscani.
Serviciul de email marketing furnizat de