72 de ani de la moartea pictorului Nicolae Tonitza

Au trecut 72 de ani de la plecarea din lume a lui Nicolae Tonitza, pictorul care a zugravit, in culori vii si luminoase, tristetea oamenilor care l-au impresionat. Nascut la 13 aprilie 1886 la Barlad, a fost primul copil – din cei cinci – ai familiei Anastasia si Neculai Tonita. Scoala primara si gimnaziul le-a urmat in orasul natal apoi, la 16 ani a plecat la Iasi, unde s-a inscris la Scoala Nationala de Belle-Arte, avandu-i profesori pe Gheorghe Popovici si Emanoil Bardasare. In anii de scoala l-a cunoscut pe Stefan Dimitrescu, de care l-a legat o frumoasa prietenie ce a tinut pana la moartea acestuia, la doar 47 de ani.

In 1908 a decis sa plece in Germania, la München, unde a fost admis la Academia Regala Bavareza de Arte Frumoase (Konigliche Bayerische Akademie der Bildenden Kunste) la clasa profesorului Hugo von Habermann. In acel an a expus la Kunstverein si a debutat totodata in publi­cistica, la revista Arta romana din Iasi, cu un articol in care punea accent pe "Importanta criticii de arta", trimitand, de asemenea, desene la revista Furnica.

Desi nu-si terminase studiile a parasit Germania, calatorind in anul urmator in Italia si Franta. S-a oprit la Paris pentru doi ani, frecventand atelierul lui Pierre Laprade si zugravind peisaje, dar si portrete ale oamenilor pe care ii intalnea pe strada, pe care le-a expus in atelierul propriu, din Montparnasse. Dupa cei doi ani petrecuti la Paris, in 1911 s-a intors in tara, reusind sa obtina un post de profesor suplinitor de desen, la Liceul Militar din Iasi. S-a casatorit cu Ecaterina Climescu, o femeie cul­ta care iubea filosofia si artele, avand impreuna doi copii: Catrina si Petru. In 1912 a absolvit Scoala Nationala de Belle-Arte din Iasi, abandonata in 1908. Dupa ce si-a obtinut prin concurs certificatul de "pictor bisericesc", a zugravit cu maiestrie bisericile din Scorteni, Siliste, Valeni.

Desi pictura era parte din viata sa, din motive financiare a fost nevoit sa-si abandoneze o perioada pasiunea, angajandu-se redactor la ziarul Iasul. Cu toate astea, in 1912 isi realizeaza autoportretul, sinteza a cunostintelor dobandite. Impreuna cu Stefan Dumitrescu, a reusit sa organizeze, in 1916, la Bucuresti, o expozitie in care au fost in­cluse 94 de lucrari in ulei si desene. Stilul lui Tonitza si vi­ziunea sa au fost conturate sub indrumarea si influenta creatiei altui mare pictor: Stefan Luchian. Mobilizat si tri­mis pe front, a cazut prizonier in luptele de la Turtucaia, fiind trimis in lagarul de prizonieri din Kirjali – Bulga­ria.

Dupa incheierea razboiului s-a stabilit la Bucuresti. Capitala i-a deschis noi orizonturi de a participa la nu­me­roase expozitii. Paralel, a ilustrat carti si a colaborat cu diferite reviste, carora le-a dat spre publicare desene si cronici artistice. In 1925, impreuna cu Francisc Sirato, Oscar Han si Stefan Dimitrescu, Tonitza a creat "Grupul celor patr, organizand foarte multe expozitii. Peste cativa ani, lucrarile sale devin deosebit de apreciate, astfel ca este declarat "cel mai de seama pictor roman in viata". Insa nu numai in tara expune, ci si in strainatate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). In 1933 devine profesor titular la catedra de pictura a Academiei de Belle-Arte din Iasi, ramasa vacanta in urma decesului bunului sau prieten Stefan Dimitrescu, apoi, in 1937 ocupa functia de rector al Academiei. In 1933 porneste pe drumurile Dobrogei si, vreme de un an, alaturi de Francisc Sirato, zugraveste mai multe tablouri si desene cu peisaje din Balcic.

In 1939 se imbolnaveste foarte grav si in noaptea de 27 februarie 1940, la doar 54 de ani, se stinge din viata la Bucuresti. In semn de omagiu, mai multe lucrari ale sale au fost expuse atunci la "Salonul Oficial" si la expozitia din cadrul "Lunii Bucurestilor", manifestare care avea sa se stinga in vara aceluiasi an.