88 de ani de la naşterea lui Toma Caragiu

Toma se născuse la 21 august, 1925. Unic. Uriaş actor... Apoi...
Din ’77 şi până acum au trecut 36 de ani. De 36 de ani Toma Caragiu e plecat. Vreau să scriu în aşa fel încât să trimit spre ceilalţi respectul pe care l-am avut şi îl am pentru el. Umblu prin casă şi nu ştiu ce caut în amintiri.
Au apărut mai multe cărţi despre el. Una a Matildei Caragiu, sora lui, o carte-album foarte elegantă, o carte a Elenei Caragiu, soţia lui, sprintenă şi plăcută, şi alte trei cărţulii, una a lui Petre Bokor foarte interesantă, una hazlie şi cu înveliş de estradă şi una ­ prima comentată ­ de dl Valentin Silvestru.
Le răsfoiesc... o mulţime de lucruri minunate. O să iau din fiecare carte câte ceva. În cartea regizorului Petre Bokor are pe coperta patru sculptura surorii lui mai mici, a Getei Caragiu, care se şi găseşte la Teatrul “Bulandra” şi o poezie scrisă de Toma: “Ţi-aduci aminte de mine/ În forfota nebună a cârciumii/ Cine a aruncat zarurile?/ Paloarea dinaintea morţii/ Şi ochii lui din adâncuri/ Privesc durerea mea ce curge încet/ Şi lacrimile mele/ Ce nu pot ajunge pân la Tine/ Fotoliul uscat/ În care împietrit de veacuri/ Aştept să mor/ Arzând încet/ Ţi-aduci aminte de mine/ De ştire vreau să-ţi dau/ Cu un minut înainte de-a muri/ Şi jertfa mea de o înţelegi/ De-a pururi urma mea te va-însoţi.”

Gina Patrichi mărturisea atunci după dispariţie: “Era o Prezenţă. El, Comedianul impresiona prin gravitatea, prin discernământul său, prin profunzimea şi pertinenţa opiniilor. Uimitoarea lui sete de viaţă, putearea de muncă ieşită din comun, imensa generozitate cu care se dedica Scenei şi Oamenilor veneau nu numai din instinct, ci şi dintr-o superioară concepţie despre lume. Dăruia enorm, risipind în juru-i artă, duioşie, umor şi înţelepciune”.
Perfidă, moartea l-a surprins în plină glorie. A fost un actor irepetabil, un unicat.
Liviu Ciulei povesteşte şi el: “Aş vrea să-ncerc «Othello». Cu rolurile din «Lungul drum al zilei către noapte» O’Neill şi «Azilul de noapte» M. Gorki îl pregăteam. Dar i-am rămas dator. În «Azilul de noapte» lua aplauze la scenă deschisă la o replică la care n-ar fi luat nimeni «De ce sunt atât de bun astă seară». Publicul ieşea pentru o clipă din convenţie şi-l apauda pentru că era atât de bun în rol. Trăia din plin prezentul şi îl reflecta pe scenă şi în viaţă cu o intensă vitalitate”.
Dar cel mai uluitor, nici nu se putea altfel scrie Nichita Stănescu: “Cât despre Toma Necredinciosul de Caragiu noi nu ştim să vorbim în cuvinte”.
Sau Radu Cosaşu: “Caragiu a introdus în limbaj fenomene necunoscute de dilatare şi de frecare a silabelor de rupere şi constrângere a lexicului, strigăte noi, şoapte şi şuiere care au zguduit o tonică, dorind o nouă sensibilitate inteligenţei, dezvoltându-i enorm şi binecuvântat gândul de vigilenţă şi de nelinişte. Se spune de altfel că de la Caragiu încoace se-nţelege altfel un text, se râde altfel la o dramă, se moare altfel de râs. Caragiu a ajuns la acea muzicalitate a oralităţii care dă ticăloşilor lirism prostiei, elan muzical şi erotic, vulgarităţii – polifonie, inculturii ­ caracter de lied şi minciunii ­ caracter simfonic. A fost clar în acei ani Fenomenul Caragiu – un rege al comediei, un geniu al scenei”.
Şi totuşi, şi lui i s-a întâmplat ceva care l-a surprins dureros. Chiar Toma scrie: “Când am jucat în «D’ale Carnavalului», două cronicărese care în timpul liber scriu la ziare au declarat că în Pampon – Caragiu nu spune nimic”. Şi a trebuit un turneu la Paris, cronici fabuloase şi aceste două cronicărese să scrie altfel.
Toma povesteşte despre el, despre rădăcinile lui: “Mie de la Bunica Daphne mi se trage. Mică, uscată, îmbrăcată-n negru şi avea un haz nemaipomenit. Povestea ca nimeni altcineva, schimbând glasul pentru fiecare personaj, imitându-i. Mama mea Atena mă striga, Thumuli, frate, nu fiule. Ce nume avea şi mama! Eu sunt cel mai slab actor din familie”.
Mama Atena îi spunea: “Thumuli, frate de ce nu ai şi tu copii, de ce n-ai şi tu ca toţi oamenii o familie aşezată şi dragoste şi bucurie?
­ Ei, mamă, ce vrei? Să adun eu toată fericirea de pe pământ? Pe mine mă iubesc milioane de oameni, mamă dragă”.
Iar Geo Bogza povesteşte un moment hazliu. “L-am întâlnit o singură dată la intrarea blocului din Strada Colonadelor.
­ Ai fermecat o ţară întreagă! Îi vorbeam la singular ca regilor.
­ Este un leu la circ şi vreau să stau de vorbă cu el!
Toma Caragiu îmi propunea să scriu eu dialogul dintre el şi leul de la circ.”
Şi Ion Besoiu: “Un actor uriaş, un om uriaş, a fost strivit într-o seară nebună de un bloc oarecare. Absurd, incredibil”. Citesc tot ce a ascris Ion Besoiu şi plâng în hohote, acum după 36 de ani.
Şi în cartea lui George Mihalache Buzău, care se numeşte “Tinereţea lui Toma Caragiu”, şi-n care se află atâtea lucruri neştiute, desprind o discuţie despre “Hamlet”.
“Cu toţii vor să joace Hamlet”, scrie americanul Carl Sandburg despre actori. Şi chiar aşa e. Dar şi Toma Caragiu?
“Deci Hamlet a fost jucat de maestrul Nottara. Publicul era pur şi simplu hipnotizat. Oare se va mai naşte un astfel de actor?” – întreba Toma Caragiu.
“Se pare că Toma Caragiu avea gânduri serioase pentru Hamlet, când era student a repetat monologul, scena cu Ofelia, scena cu regina dar se enerva pentru că nu «nu era bine», spunea el. Spunea că nu e ce trebuie.”
Când încă nu împlinise 40 de ani, autorul cărţii l-a întrebat “Ce e cu Hamlet?”.
“ ­ E târziu, sunt bătrân, nu mai merge.
­ Cum bătrân?”
Dl Silvestru Valentin îi analizează rolurile care toate au fost “mari creaţii”. Mackie Şiş din “Opera de trei parale” – Brecht, unde a fost invitat să joace, el fiind la teatrul din Ploieşti, Pampon în «D’ale Carnavalului de Cragiale», «Sf. Mitică Blajinu» de A. Baranga, «Revizorul» de Gogol, «Pygmalion» de B. Shaw, «Puterea şi Adevărul» de Titus Popovici, Tipătescu în «O scrisoare pierdută» de Caragiale, «Lungul drum al zilei către noapte» de O’Neill, «Azilul de noapte» de Gorki.
“Îl consider plecat într-un turneu uriaş, un foarte lung turneu în ţinuturi necunoscute”, scrie dl Valentin Silvestru. A fost un uriaş.
Şi un alt uriaş, Demn Rădulescu, spunea: “Am jucat cu el! Simţeai în el Colosul. Personajul lui Caragiu din filmul «Singurătatea florilor» este unic în analele miracolului actoricesc”, scrie D.I. Suchianu.
O să închei cu răspunsul lui Toma Caragiu la întrebarea “Ce cereţi, ce vreţi de la tineret în artă?”.
“De la tineret în artă cer totul, pasiunea mistuitoare pentru profesie, cunoaşterea nemijlocită a realităţii, un contact permanent cu realitatea, cu viaţa, cu coordonatele majore ale lumii şi să coboare (nu în sens retrăgând) în spiritualitatea poporului, un foraj extraordinar de intens în sufletul şi disponibilitatea pentru frumos a acestui popor care pentru mine este de-a dreptul fantastic.”