x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amintire

0
Autor: Rodica Mandache 27 Iul 2013 - 00:18
Amintire


Boema

Găsesc într-un caiet “7 Mai 1997”. Sunt la Cannes. Respir liniştită. Căci cu o lună în urmă a fost un stres de 45.000 de volţi.

Ieri am călătorit de la 14:00 la 20:00 cu trenul. Cu T.G.V. Train grande vitesse. Ce încântare. Am străbătut Franţa. De la Paris la Cannes. Cum am ajuns, am încercat sa fiu canneză. Există o vanitate a provincialului. Am mâncat la un mic bistro pe malul apei, peşte bun, suc natural de citrice. A costat cât biletul de avion Bucureşti – Paris. Mi-am revenit cu greu. Prima reclamă pe un banner uriaş era pentru un film a lui Mastroianni, SI RICORDO, SI IO MI RICORDO. Chipul lui îmbătrânit de boală cu o pălărie a lui Trigorin, îmi zâmbeşte acum aşa cum îmi va zâmbi în fiecare dimineaţă.

Primele zile. Stresul dat de “diferenţă” e aşa de mare că-mi repet mereu “vreau acasă”. Şi totuşi, cât de încântător e totul! În prima seară, am urcat pe treptele palatului “pe covorul roşu” şi aşa am simţit o emoţie teribilă de parcă aş fi fost eroina principală într-un film de referinţă. Era fericire şi mândrie şi ceva copilăresc. Ce e ciudat că-n celelalte seri n-am mai regăsit aceeaşi emoţie.

A fost anul când Festivalul de la Cannes începea cu un film al lui Luc Besson “Al 5-lea element”. În seara premierei ploua. Luc Besson, J. Paul Gaultier care semnase costumele, splendida Milla Jovovich aproape goală (costumul din film) l-au aşteptat pe Bruce Willis interpretul principal care se lăsa aşteptat. Toată lumea avea umor.  Tot filmul a fost impresionant şi ciudat. Deşi nu e genul meu, S.F., dar m-a interest.

Prima seară! Ţin minte fiecare amănunt. Jeanne Moreau, simpatică, bătrână, fermecătoare, răguşită. Ea era prezentatoarea. Glume deplasate, dar e simpatică şi generoasă.

Plec de la Cannes la Paris. Acelaşi T.G.V. E greu în gânduri. E o zi cu soare. Abia aştept să ajung la Bucureşti să intru în malaxorul cotidian. E şi asta o problemă, cum te-ai urca pe scări, dar eşti stângaci şi-ţi găseşti greu echilibrul. A fost frumos. Încântător. Dar în penultima zi în “fiever reisem” deja m-am trezit în mijlocul nopţii speriată şi transpirând de griji.

Iubesc acest oraş Cannes, cu încărcătura lui specială. Când am plecat am fost “sfâşiată” că plec, că-l părăsesc.

Cannes-ul e o sărbătoare continuă. Şi mi se părea că oamenii au alte obiceiuri, decât în alte părţi.

Oamenii de acolo, indiferent de condiţia socială, vin din toate părţile Franţei şi stau şi privesc. Cu sutele. Ziua, seara, noaptea. Nu se mişcă ore întregi. Vin să vadă vedetele. Şi aproape toate vedetele apar şi cu ceva stupid, se arată pe faţă, pe dos, din profil. Aşa-i figura.

Eu veneam dintr-o lume complet diferită, încă eram cu inima galopând, mă speriaseră şi “parizienii”, adică românii ce locuiau la Paris, care mă invidiau de moarte că plecam la Cannes.

Înainte de fiecare film, după ce vezi în prim plan vedetele care vin la Theatre Lumiere şi calcă pe covorul roşu, şi pe urmă înainte de fiecare film este Prelude cu acea muzică delicată şi cu un fluturaş. O plăcere nealterabilă pentru că e dulce, copilărească, delicată.

Johnny Deep a încercat să fie regizor. Un film despre comunitatea lui, dar şi cu Marlon Brando. Ce ciudat film! Mie mi-a plăcut cu toate stângăciile, copilăriile şi faptul că nu va fi niciodată regizor. Mamă! Dar ce fluierat a fost! El cel frumos ca un arhanghel. Îmbrăcat în negru, curat, nicidecum excentric aşa cum e acum. Şi trist. A fost cel mai înjurat, cel mai jos!

Nu o să uit acel prim sejur la Cannes. Hotelul Martinez, cu plantele uriaşe, cu oglinda care mă arăta când splendidă, când o cartofă, liftul care avea defect, uşa din spate prinsă cu scotch, şeslongurile verzi şi orange care costau cât o pereche de pantofi şi plaja unde am făcut băi de soare, gândindu-mă la Mamaia.

Mă plimb în oraşul vechi, am fost la biserică. Închid ochii şi ştiu fiecare clădire, stradă, piaţă, pom. Am fost 5 ani la rând. L-am întâlnit pe Kevin Kline. Il ador pentru talentul lui uluitor. L-au luat şi francezii anul acesta într-un film despre frumuseţea şahului, unde o are parteneră pe Sandrine Bonnaire, e minunată actriţă.

Am vazut Hamlet de Kenneth Branagh, un Hamlet cu mult frig şi multă iarnă.

Am lăsat Cannes-ul la locul lui şi am venit acasă şi trei luni de zile am trăit din amintiri.

Dar uite că şi după ani multe nostalgii mă încearcă. Parcă a fost ieri!   

Citeşte mai multe despre:   jurnalul de duminică

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de