x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Astăzi e ziua ta, academician Eugen Simion

2
Autor: Ramona Vintila 22 Mai 2013 - 00:15
Astăzi e ziua ta, academician Eugen Simion Marin Raica/Intact Images


Fost preşedinte al Academiei Române, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară “G. Călinescu” din Bucureşti, academicianul Eugen Simion împlineşte sâmbătă 80 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Nu fac eroarea, pe care o fac mulţi de a confunda România suprafeţelor, gălăgioasă şi superficială, cu România profundă”
 “Talentul se manifestă şi când ai noroc, şi când nu ai noroc în viaţă. Norocul este când talentul învinge nenorocul sau, cum zice Miron Costin «norocul nostru cel prost». Noi, românii, suntem obsedaţi de el şi de aceea vorbim mereu de el. Cioran scrie de mai multe ori că nenorocul ar fi destinul nostru. Nu-l cred pentru că, de ar fi aşa, n-am mai fi azi pe lume. Când te uiţi în urmă (în istoria noastră) vezi că românii şi-au învins nenorocirile şi au supravieţuit. Păstrând proporţiile şi aplicând aceeaşi logică, pot spune că nu m-a ocolit norocul în existenţa şi în cariera mea literară. Nici nu m-a copleşit, e adevărat. Mai întâi, iată, trăiesc, în al doilea rând mi-am scris cărţile şi, după toate semnele, nu mi-am ratat destinul, cum se zice cu o vorbă mare. Cât este şi aşa cum este. Aşa că, ajungând la un prag pe care, când eram tânăr, mi se părea un prag mitic, pot mărturisi că Dumnezeu m-a protejat. Mi s-au întâmplat şi mi se întâmplă încă multe surprize (nefericite), am trecut şi eu, ca oricare altul, prin multe nenorociri, dar nu cred că omul este condamnat la ratare. Revenind la talent: norocul începe cu ceea ce face talentul cu el însuşi. 

Viaţa poate fi un miracol, dar miracolul nu vine de la sine şi, dacă vine, se poate supăra pe noi şi atunci se retrage ruşinat. Omul înţelept trebuie să fie pregătit pentru toate situaţiile de existenţă şi, dacă este scriitor, să-şi ducă opera la capăt în orice istorie. Îmi amintesc de ce-mi spunea Marin Preda: «Mon cher –, zicea el când mă auzea plângându-mă de istoria nenorocită în care eram nevoiţi să trăim şi să scriem (să scriem cu gheara politicului în ceafă!) sau auzeam pe alţii – mon cher, noi trebuie să facem în aşa fel încât literatura română să existe cel puţin o sută de ani dacă acest regim (bolşevic) nu va pieri»… Asta înseamnă că scuzele nu fac literatură şi istoria nu ne justifică totdeauna eşecurile noastre în literatură. Iată, nu ştiu cum de am ajuns la miracol la eşec. Pentru că, probabil, şi eşecul face parte din condiţia noastră şi, cel puţin în literatură, miracolul este să-ţi înfrângi eşecurile. Nebuniile inspirate şi nebuniile neinspirate? Aud mereu vorbindu-se de ele, dar nu ştiu cum să le judec sau le judec după ce le-am făcut şi, dacă le-am făcut rău, neinspirat, cum le mai pot îndrepta? Aşa că, dacă este să faci nebunii în viaţă, pune în ele un dram de înţelepciune, un dram de îndoială şi un dram de întârziere (de negrabă). După aceea, vezi ce iese. Cine îşi poate planifica felul nebuniilor sale? Poate doar nebunii autentici. Noi, ceilalţi, care credem că mai avem un dram de raţiune în noi, să fim niţel mai modeşti cu nebuniile inspirate sau neinspirate…

Vorbim mereu de copilărie (un paradis pe care îl descoperim după ce l-am pierdut). De aceea stilul amintirilor din copilărie (vezi Creangă!) este totdeauna acela al unei melancolii luminoase. Sau aproape totdeauna. Până la 11 ani am avut o copilărie splendidă, apoi am intrat într-un internat şi, totodată, într-o adolescenţă traumatizantă. Nu-mi place să vorbesc de ea. Nu mă văd bine în acel timp plin de anxietăţi şi de complexe. Nici începutul tinereţii n-a fost miraculos pentru mine. Am trecut greu prin aceste anotimpuri ale micii mele existenţe. Nu vreau să mă contrazic (apropo de istorie, talent, destin), dar generaţia mea (generaţia literară ’60 – cum este numită) a trecut prin toate evenimentele  mari ale istoriei, toate reformele, prin lupta de clasă, prin epurările succesive, începând cu cel de al doilea război mondial şi încheind… Încheind cu ce? Să zicem cu revizuirile morale  de după 1990… care, în fapt, nu s-au terminat. Ne revizuim, ne revizuim… Intelectualii români au de lucru, sunt ocupaţi. În acest timp, scria pe la începutul anilor ’90, Corneliu Baba, culorile se usucă pe paletă şi, aş adăuga, marele roman şi marele poem aşteaptă impacientaţi să se nască….

Lumea românească este, într-adevăr, debusolată, «înduşmănită», iar oamenii ei politici, în loc s-o unească şi s-o consolideze în jurul valorilor ei morale şi spirituale, adâncesc cu iresponsabilitate fisurile, certurile, diferenţele sociale. Nu fac însă eroarea pe care o fac mulţi de a confunda această Românie a suprafeţelor (o Românie gălăgioasă şi superficială) cu România profundă – am mai scris despre acest lucru. Trebuie să spun că eu mă simt bine ca român şi nu am deloc complexe, ca intelectual, că sunt român. Complexele, anxietăţile, eşecurile (că tot am vorbit de ele!), câte sunt, sunt ale spiritului şi ale modului meu de-a fi. Scriu acum un eseu (mă rog, o carte!) despre identitatea românească. I-am recitit pe cei vechi şi am citit ce spun alţii despre noi: pot să spun că discursul nostru identitar este un bocet continuu, iar discursul altora despre noi este o sumă de clişee care trec de la o generaţie la alta. Vin, apoi, comentatorii moderni şi postmoderni şi zic că n-am făcut nimic în istorie şi că limba noastră nu-i bună decât pentru a înjura. Dar ei la ce-or fi buni? Care să fie rolul lor în istorie? Că eu nu-l văd…”
Citeşte mai multe despre:   eugen simion

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de