x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Astăzi e ziua ta, Aimee Iacobescu

0
Autor: Loreta Popa 02 Iul 2013 - 00:09
Astăzi e ziua ta, Aimee Iacobescu


Un actor este ca un burete. Adună senzaţii, impresii, viaţa aşa cum este ea şi, în aşa-zisul timp liber, are loc un proces de ordonare. Un actor suferă de o sete continuă, vrea să ştie cât mai multe, să se informeze, pentru a fi mereu apt să se dăruiască în fiecare seară pe scenă. Aimee Iacobescu face parte din această categorie a actorilor care se dăruiesc scenei, luminând-o cu harul primit. Una dintre marile doamne ale teatrului românesc, Aimee Iacobescu şi-a păstrat prospeţimea din tinereţe, eleganţa, rafinamentul şi frumuseţea. Pe chipul său timpul nu are curajul să lase urme. A rămas în memoria românilor cu rolurile sale din filme, dar şi cu cele din teatru, acolo unde talentul său este răsplătit pe loc de public, cu aplauze, cu căldură, cu iubire necondiţionată. Aimee Iacobescu a împlinit ieri 67 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Lumea vine la teatru în speranţa unei normalităţi”
“A trecut un an, încă unul, timp în care am reuşit să-mi rup o mână, pentru că în spatele teatrului e întuneric beznă. După ce mi s-a întâmplat acest accident au pus nişte bare, de care acum te poţi ţine. Teatrul e în construcţie încă şi sufăr foarte tare. Doar conducerea ştie când se vor termina lucrările de reamenajare. Noi jucăm, dar jucăm rar. Jucând rar suntem plătiţi foarte prost. Nu sunt săli, ne mutăm dintr-o sală în alta. Acum este vacanţă şi am timp să mă refac până în toamnă, când începe stagiunea. Sunt piese puse în scenă, sunt gata, dar nu sunt sălile în care să se joace, se lucrează la ele. Este vorba de «Revizorul», «Micul infern», «Moartea unui comis voiajor». E foarte greu să joci pe un şantier în lucru. Dar nu numai aici este greu. Se întâmplă la fel peste tot în ţară. În industrie, în agricultură, în presă, în cultură. Lumea vine la teatru în speranţa unei normalităţi, oamenii vin să regăsească acel teatru de până în 1990, dar acest lucru, din păcate, nu se întâmplă. Eu sper ca până la urmă să ne revenim. Dacă există voinţă se poate schimba ceva. Fiecare îşi lucrează bucăţica lui, îşi face doar treaba lui şi nu-l mai interesează nimic altceva. Nu mai există uniunea aceea între oameni, prietenia aceea frumoasă, legăturile sentimentale speciale care existau înainte. Nici afecţiune nu mai există, nici măcar între noi, actorii. Am avut întâlniri frumoase de-a lungul timpului cu oameni frumoşi. Sunt colegă la teatru, dar nu pot să spun că sunt prietenă cu cineva în mod deosebit, pentru că este şi greu. Este bine să ai prieteni din afara profesiei tale. Prieteniile durabile sunt cu cei care nu au aceeaşi profesie ca tine. De obicei o prietenie se naşte prin liceu. Cum am făcut facultăţi diferite de ceilalţi, rămâi cu aceste prietenii. La teatru nu merg ca la o instituţie oarecare, pentru că nu bat cuie, eu mă duc cu suflet şi cu pasiune. Nici tehnica asta, care ar trebui să ne ajute mai mult, nu reuşeşte să ne aducă aproape unii de alţii. Înainte o conversaţie cu cineva o aveai ochi în ochi, faţă în faţă. Acum, oamenii vorbesc numai la telefon sau în faţa laptopului. A dispărut comuniunea aceea specială. Ne întâlneam, beam un ceai sau o cafea, eram prieteni, povesteam. Acum nu. Nici limba română nu se mai vorbeşte corect, este complet deformată.

Cred în Dumnezeu, am o credinţă puternică, sunt stră-strănepoată de preot. Oamenii au uitat să meargă la biserică, sunt îngrijoraţi, sunt încruntaţi, nu mai zâmbesc, sunt supăraţi, nu ştiu dacă mai au unde să muncească mâine. Nimeni nu mai zâmbeşte pe stradă. Nu se mai spun bancuri. Credincioşi sunt, dar nu sunt practicanţi. Când eram eu mică nu aveam voie să mergem la biserică. Când era Paşti şi Crăciun ne puneau serbare la şcoală. Te chemau de la 7 dimineaţa şi te ţineau până la prânz. Bunica ne atenţiona mereu pe mine şi fratele meu să nu spunem că mergem la biserică sau că ne împărtăşim, că învăţăm limba franceză, să nu scoatem o vorbă despre casa în care ne-am născut. Aşa era regimul atunci. Este un sentiment aparte să ai în familie un preot, simţi că ai mai multe rădăcini decât ceilalţi. Eşti mai ataşat de pământ, de ţară. Am reuşit să câştig procesul pe care l-am avut pentru pământul meu şi acum sunt fericită, pentru că este locul pe care eu îl numesc acasă. Pământul românesc înseamnă locul unde m-am născut. Cred că este imposibil să nu-ţi iubeşti ţara. Nu am avut niciodată căderi, din fericire. Necazuri da, dar căderi nu.  Le consider necazuri, nu căderi. Te naşti puternic, nu e ceva pe care să-l înveţi. Ca şi harul, pe care îl primeşti când vii aici. Nu e ceva ce se învaţă”.

Citeşte mai multe despre:   Aimee Iacobescu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de