x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Astăzi e ziua ta, Aimee Iacobescu

0
Autor: Loreta Popa 02 Iul 2014 - 00:06
Astăzi e ziua ta, Aimee Iacobescu Picasa


Este una dintre marile doamne ale teatrului românesc şi cu rolul Domniţei Ralu, din pelicula lui Dinu Cocea, a cucerit generaţie după generaţie. Aimee Iacobescu face parte din categoria actorilor care se dăruiesc scenei, luminând-o cu harul său. Şi-a păstrat prospeţimea din tinereţe, eleganţa, rafinamentul şi frumuseţea. A rămas în memoria românilor cu rolurile din filme, dar şi cu cele din teatru, acolo unde talentul său este răsplătit pe loc de public, cu aplauze, cu căldură, cu iubire necondiţionată. Aimee Iacobescu a împlinit ieri 68 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Nu o să renunţ niciodată la Teatrul Naţional, acolo am început şi tot acolo vreau să mor”
Întotdeauna a avut publicul lângă ea
“De ce Aimee?”, a sunat prima întrebare. O întrebare care a răsunat în sufletul meu toată copilăria şi adolescenţa, pentru că Aimee era un nume neobişnuit la noi în ţară. “Răspunsul este simplu, draga mea. Tata obişnuia să se adreseze mamei mele, atunci când îi scria scrisori cu «Ma bien aimée». Astfel că acest alint a devenit numele meu. Zâmbesc când aud că spui că te-a frământat multă vreme pentru că am avut de-a lungul timpului probleme cu el. Autorităţile acelor vremuri habar nu aveau că vine din franceză, ce înseamnă nu mai spun, cât despre efortul de a-l pronunţa te las să te gândeşti cum făceau asta. Evident, îl citeau ca atare. Nu ştii de câte ori m-au luat la întrebări pentru el. De atunci mi-am dat seama că mediocritatea exclude umanismul. Numai apropiaţii şi familia ştiu că eu şi fratele meu ne-am născut de fapt în noaptea de 23 iunie. De acolo, din acel loc, de pe acea bucată de pământ mi-am tras seva, pentru că tot ce am mai frumos înlăuntrul fiinţei mele de acolo am. În vatra satului era o livadă şi în fiecare an, primăvara, eu cu fratele meu aşteptam mereu clipa în care pomii trebuiau să înflorească. Şi nu ştiu cum se făcea că de fiecare dată, ei înfloreau noaptea, în timp ce noi dormeam. Am reuşit să câştig procesul pe care l-am avut pentru pământul meu şi acum sunt fericită, pentru că este locul pe care eu îl numesc acasă. Pământul românesc înseamnă locul unde m-am născut. Cred că este imposibil să nu-ţi iubeşti ţara. Erau în acea livadă nuci de pe vremea stră-străbunicii mele, iar stră-străbunicul meu era preot aici în sat. Cum să nu doară faptul că acelor copaci le-au fost smulse rădăcinile. E ca şi cum le-au smuls pe ale mele. Nu-mi venea în gând decât reproşul străbunicilor mei, că n-am avut puterea să păstrez ce mi-au lăsat ca moştenire.

Cred că m-am născut pentru actorie. Pe partea profesională mă consider norocoasă pentru că întotdeauna am avut publicul lângă mine. Nu am să renunţ niciodată la Teatrul Naţional, acolo am început şi tot acolo vreau să mor. Poate unicul lucru care te consolează ca actor în România este modul în care te privesc oamenii pe stradă. Mă doare că teatrul şi-a pierdut magia. Când intrai în teatru, uitai tot. Teatrul era foarte iubit şi se conştientiza acest lucru. În ceea ce mă priveşte, mi-am iubit toate rolurile şi am încercat să fiu cât se poate de sinceră, pentru că sinceritatea, naturaleţea reprezintă cheia fiecărui rol. Sigur că am fost nemulţumită când m-am văzut jucând aproape acelaşi gen de rol, dar mi-am zis că trebuie să găsesc mijloace să nu semăn cu cea de dinainte, ca de fiecare dată spectatorul, văzându-mă, să nu se plictisească. Am căpătat maturitatea, experienţa şi energia care ar fi fost păcat să se piardă în aşteptări inutile. Dacă în teatru convenţia este acceptată de spectator, la film el se aşteaptă să vadă viaţă netrucată.

Am avut întâlniri frumoase de-a lungul timpului cu oameni frumoşi, am fost o norocoasă din punctul acesta de vedere, dar nu pot să spun că sunt prietenă cu cineva în mod deosebit, pentru că este greu să ai prieteni din aceeaşi breaslă. Prieteniile durabile sunt cu oameni care nu au aceeaşi profesie ca tine. De obicei o prietenie se naşte prin liceu. Nici tehnica asta, care ar trebui să ne ajute mai mult, nu reuşeşte să ne aducă aproape unii de alţii. Înainte vreme, aveai o conversaţie cu cineva ochi în ochi. Acum, oamenii vorbesc numai la telefon, sau în faţa laptopului. A dispărut comuniunea aceea specială. Ne întâlneam, beam un ceai sau o cafea, eram prieteni, povesteam. Acum nu. Nici limba română nu se mai vorbeşte corect, este complet deformată. Mă doare că oamenii au uitat să meargă la biserică, sunt îngrijoraţi, sunt încruntaţi, nu mai zâmbesc, sunt supăraţi, nu ştiu dacă mai au unde să muncească mâine. Nimeni nu mai zâmbeşte pe stradă. Nu am avut niciodată căderi, din fericire. Necazuri da, dar căderi nu. Te naşti puternic, nu e ceva pe care să-l înveţi. Ca şi harul, pe care îl primeşti când vii aici. Nu e ceva ce se învaţă.”

 
Citeşte mai multe despre:   Aimee Iacobescu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de