Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La fiecare spectacol pe care îl începe se gândeşte că este primul. Îl lucrează cu bucuria şi cu demenţa că poate este ultimul. Beatrice Rancea, o personalitate cu totul deosebită, împlineşte astăzi 48 de ani. La mulţi ani!
"Tocmai ne-am întors dintr-o vacanţă mult aşteptată, pentru că nu am mai fost în concediu din 2001, din «săptămâna de miere». Pentru că a fost ziua soţului meu, a împlinit 40 de ani, am vrut să-l duc într-un loc deosebit unde nu numai să se relaxeze, dar să şi vadă nişte lucruri minunate. Am ales Parisul, am ţinut neapărat să-şi aniverseze ziua aici. La întoarcerea în ţară, am avut întâlniri pentru viitoare spectacole.
Din acest an, lucrul meu ca regizor a trecut pe planul doi, deoarece am o experienţă nouă - asistent universitar la UNATC. Am avut marea bucurie să fiu alături de domnul profesor Tudor Mărăscu - fostul meu pedagog, de la care, aşa cum am mai spus-o, am învăţat tot ceea ce înseamnă regie de teatru. Împreună cu dânsul avem studenţi, anul I, Regie-Teatru. Pe lângă preocupările artistice, sunt foarte implicată şi în cele casnice. Sunt un om absolut normal, un om mai mult decât obişnuit. Îmi plac lucrurile simple, puţin sofisticate, oamenii dintr-o bucată.
Îmi plac lucrurile normale. Să nu încercăm să ne considerăm mai speciali decât suntem! Cel mai important lucru pe care l-am învăţat, de-a lungul carierei mele, este că nimeni nu este de neînlocuit. Să nu spui niciodată «fără mine nu se poate» pentru că teatrul, viaţa merge mai departe. Evident marile personalităţi au marcat timpul, spaţiul, în momentul în care au existat, au profesat, dar odată cu dispariţia lor sunt alţii care se nasc şi le iau locul. Aşa cum spune şi Queen: spectacolul merge mai departe. La fel de important este să nu faci compromisuri.
Sunt un om foarte activ, îmi place foarte mult să muncesc, spre disperarea soţului meu, care îmi spune că sunt dependentă de muncă. Fiind de la patru ani angajată într-o profesie atât de frumoasă, dar atât de dură, în acelaşi timp, cum a fost dansul, nu am avut pauze. Un dansator îşi permite foarte rar să se odihnească foarte mult timp pentru că îşi iese din formă. Muncind tot timpul, ca şi un sportiv de performanţă, pentru că un balerin este un sportiv de performanţă, eu am motoarele mereu încărcate. Nu pot să stau.
Probabil este şi o moştenire de familie, deorece bunica mea a fost o femeie activă toată viaţa, ca şi mama şi mătuşa mea, care de dimineaţă până seara lucrează. Tot timpul mi-am dorit să-mi dea Dumnezeu ceea ce trebuie să fac. E normal să-ţi doreşti foarte multe lucruri, dar cred că ţi se dă exact ceea ce ai nevoie în momentul respectiv. Ştiu că de fiecare dată sunt acolo unde trebuie să fiu în acel moment. Nu am niciodată zile pierdute pentru că eu tot timpul am ceva de făcut. Avem o casă în care nu poţi niciodată să te plictiseşti.
De la grădina de zarzavaturi, flori şi vie până la cei 24 de căţei pe care îi îngrijim. Aş putea spune că o zi pierdută este o zi în care nu fac nimic. Mă gândesc şi îmi doresc în fiecare zi ca oamenii să devină mai buni, să dispară violenţa împotriva animalelor, în mod special a cailor şi câinilor, să dispară animalele din spectacolele de circ şi grădinile zoologice, care nu oferă condiţii animalelor captive. Una dintre cele mai frumoase amintiri ale vieţii mele profesionale este momentul când am luat concursul de solistă la Opera Română.
Un alt moment impresionant a fost atunci când l-am avut în sală la premiera «Marchizul de Sade» pe dramaturgul Doug Wright. Şi, nu în ultimul rând, emoţia nesperată pe care am trăit-o când am revenit pe scenă, după 15 ani, în coregrafia lui Yvette Bozsik, în spectacolul «Duce-Amar». Personal, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost întâlnirea cu Doru".
