Astăzi e ziua ta, Cornel Patrichi

Dansului trebuie să i te dăruieşti total. Este ceea ce a făcut o viaţă Cornel Patrichi, un nume de rezonanţă în coregrafia românească, un reprezentant de seamă al generaţiei sale, un veteran în cel mai frumos sens al cuvântului, un om de la care ai ce învăţa în orice clipă. Cornel Patrichi este dovada vie că dansul poate şi trebuie să atingă şi sufletul, nu doar să încânte ochiul, iar coregrafiile sale au ilustrat admirabil tranziţia de la vechi la nou. Cornel Patrichi îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Ca să fii respectat şi iubit trebuie să respecţi şi să iubeşti la rândul tău”
A nimerit la şcoala de coregrafie din pură întâmplare. Era 1953 şi o profesoară de la liceul de coregrafie a venit la şcoala unde Cornel Patrichi învăţa, a luat o lista cu elevii cei mai buni la cultură generală şi sport şi i-a întrebat dacă vor să meargă la şcoala de balet. “Când i-am spus tatălui meu că vreau să merg la balet, nici nu a vrut să audă. Mama a fost cea care m-a susţinut. Aşa am intrat la balet. În primii ani a fost foarte greu, aveam 10 ani şi pentru un copil exerciţiile erau foarte obositoare. De dimineaţa până seara aveam ore de dans şi de cultură generală. Nu a fost plăcut deloc la început. Abia mai târziu cred că am început să mă îndrăgostesc de meseria asta. Când am dat examen la Şcoala de coregrafie, îmi amintesc că era acolo un maestru de balet rus, care ne-a spus că în meseria asta îţi trebuie un gram de talent şi un butoi de sudoare. N-a fost chiar aşa. Cred că pasiunea pentru ceea ce faci contează enorm. Am terminat studiile în 1962 şi toată vara am stat pe la Operă, sperând să mă angajeze. Într-o zi am trecut pe la unchiul meu, Nicolae Patrichi, care era directorul muzical al Teatrului «Constantin Tănase», şi mi-au propus să vin ca prim balerin. În 1970 m-am întâlnit cu directorul Teatrului Fantasio, care mi-a propus să vin la ei, ca maistru de balet categoria I. M-am angajat tot prim balerin. Aveam nevoie de derogare ca să fiu maistru. Într-o zi, am primit-o. Aveam 26 de ani. Am stat acolo zece ani, făcând naveta Bucureşti ­ Constanţa. Era un tren pe la 6, la 9 ajungem, aveam repetiţia de dimineaţă, apoi mergeam la hotel, mâncam, mă odihneam, începeam repetiţia de după-amiaza şi pe la 9 seara aveam tren înapoi. Greu, dar nu imposibil. Am dansat foarte puţin pe scenă, din ’62 până în ’70, când am plecat la Fantasio. La televiziune am dansat mai mult. Dansul este în centrul existenţei oricărui coregraf, dansator sau balerin. Pentru un artist contează admiraţia publicului. Felul în care te percepe el, în care te iubeşte, faptul că te admiră, sunt lucruri care îţi fac viaţa frumoasă ca artist. Asta înseamnă că tu trebuie să dai de zece ori mai mult. Dansul înseamnă cinste, corectitudine, respect. Ca să fii respectat şi iubit trebuie să respecţi şi să iubeşti la rândul tău. Acesta este secretul. Deviza mea în carieră este simplă – muncă, dăruire şi dorinţa de a te depăşi în fiecare zi. În viaţa mea profesională nu am avut modele. Am avut, însă, modele de stil de muncă. Visul meu a fost să ajung numărul unu în această meserie, să ajung cel mai bun. A fost un vis pe care l-am împlinit. Am muncit atâţia ani, am făcut sute de emisiuni de televiziune, am făcut zeci de filme de lungmetraj. Am fost cel mai bun din România vreme de câteva generaţii. Sunt un om foarte norocos. Aşa că de ziua mea nu-mi doresc nimic special.”