Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Nu poate să se aleagă praful chiar de tot şi să fie numai cenuşă şi nisip de jur împrejurul nostru”
Costel Constantin este societar de onoare al Teatrului Naţional Bucureşti şi s-a dăruit scenei timp de peste 50 de ani. Actoria este motivul pentru care respiră şi o iubeşte fără să se gândească la ceea ce aceasta îi dăruieşte înapoi. A dat viaţă multor personaje, pe care le-a preţuit cu bucurie, însă ştie că importante în viaţă au fost întotdeauna şi sunt familia, prietenii, natura. Costel Constantin împlineşte mâine 70 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!”
"Special este faptul că am ajuns la vârsta asta, adică împlinesc 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de meserie. Student în anul II, în 1962, am jucat la Giuleşti într-un spectacol, un fel de rol de figuraţie. Atunci a fost prima apariţie pe o scenă profesionistă. În 1964 am terminat şi am plecat la Iaşi, în 1969 am venit la Bucureşti şi de atunci şi până astăzi am făcut ce aţi auzit, ce ştiţi la Teatrul Naţional din Bucureşti, în film, în televiziune şi tot ce s-a mai legat din punct de vedere profesional. În ultima vreme, ştiţi bine, noi, Naţionalul trecem printr-o perioadă de construcţie, suntem într-un perpetuu şantier, care drept să spun nu cred că era necesar, dar acestea sunt alte considerente care nu mai ţin de partea profesională a mea şi nu are rost să intru în amănunte. Practic, schimbând sălile, a trebuit să-mi modific trei spectacole ale mele pe care încă le mai joc, pentru că de cinci ani sunt colaborator. La 65 de ani am intrat în sistemul administrativ de pensie, dar profesional mi-am desfăşurat şi îmi desfăşor încontinuu meseria la fel.
Trebuie să vă povestesc despre un lucru frumos care mi s-a întâmplat în ultima perioadă. Am fost la Mănăstirea Horezu, unde în cadrul unui spectacol în aer liber, în incinta mănăstirii, în cadrul unor manifestări culturale religioase superbe organizate de Arhiepiscopia Râmnicului, a avut loc o conferinţă internaţională, «Jertfa creştină la valahi în epoca evului mediu timpuriu». E vorba de jertfa lui Constantin Brâncoveanu şi a copiilor lui, cărora li s-a tăiat capul acum 300 de ani, undeva la Istanbul, în faţa mai marilor trimişi ai puterilor mari din Europa care au stat şi s-au uitat la ceea ce făcea sultanul. Se ştie că biserica ortodoxă l-a declarat pe Brâncoveanu martir şi sfânt. Am făcut împreună cu fostul meu director de la Teatrul Naţional, Dinu Săraru, şi Grigore Gonţa, ca regizor, şi un colectiv de la Teatrul din Râmnicu Vâlcea, un spectacol în care eu l-am jucat pe Brâncoveanu. Un spectacol după nişte texte vechi româneşti, după balade populare, de o frumuseţe de nebănuit, cu un cor de măicuţe şi de călugări şi cu toacă de lemn. A fost un moment superb. Am fost cu soţia mea şase zile la mănăstire, pentru că am repetat acolo. Timp de o oră şi un sfert am jucat în faţa a peste două sute şi ceva de oameni veniţi de peste tot, plus înalte feţe bisericeşti care au fost încântate de acest spectacol. Brâncoveanu, personajul meu este unul superb, minunat, mi l-am trecut cu cinste alături de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, de la televiziune, şi Cuza Vodă, tot de la televiziune. Cam asta am făcut eu în ultima vreme. Am un cult cu totul special pentru profesorii mei. Pentru că în perioada în care eu îmi făceam studenţia, în anii '60, rector era Costache Antoniu, artist al poporului, iar pentru a ajunge la examen am făcut o mică pregătire în cadrul institutului. Exista o pregătire cu băieţii din familii nevoiaşe, cum eram eu, un băiat venit din provincie, dintr-o familie obişnuită de oameni muncitori, care stătea aici la un cămin. Profesor l-am avut pe Ion Finteşteanu, apoi în 1969 am avut cinstea şi bucuria de a-l avea chiar coleg de teatru la Naţional. Profesori mai erau Beate Fredanov, Radu Beligan, Dem Loghin, Irina Răchiţeanu Şirianu. Am jucat alături de Birlic, alături de Calboreanu, de Dina Cocea, Cela Dima, Marcel Anghelescu, actori din marea pleiadă a Teatrului Naţional, care l-au cunoscut şi l-au prins în viaţă pe Caragiale. Să stai lângă ei, să joci alături de ei este un lucru absolut extraordinar. Era o atmosferă superbă în anii '60, în institut. Student în anul I am fost la un spectacol al unor colegi din anul IV. Am stat şi i-am aşteptat când au terminat spectacolul de la Casandra, apoi i-am ridicat pe braţe şi i-am purtat pe sus şi ne uitam cu un respect şi o invidie frumoasă la ei şi ne gândeam când vom ajunge şi noi să păşim pe o scenă de teatru adevărat. Acei studenţi din anul IV erau Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Mă uitam ca la nişte zei la ei.
Acum e perioadă când se dărâmă, dar nu totul poate fi pus la pământ pentru că ţara asta încă mai are resurse naturale, date de Dumnezeu. Se întâmplă ca în jungla braziliană. Tai din ea şi în spate creşte. Dacă vor interveni cu metode specializate, moderne, bănuiesc că vor reuşi să pună la pământ tot. S-ar putea să fie o schimbare în bine, să mai avem o rază de lumină. S-ar putea să vină nişte oameni mai cu capul pe pământ, care iubesc mai mult pământul acesta, ţara aceasta şi au grijă ca copiii lor să-şi dorească să rămână aici. Simt că aşa e. Nu poate să se aleagă chiar praful de tot şi să fie numai cenuşă şi nisip de jur împrejurul nostru tot timpul. Cred în bine. Eu sunt un optimist. Cred că va fi bine. Copacul e prea puternic ca să nu dea lăstari care să fie imposibil de tăiat. Doar dacă se satură el şi nu mai vrea”.
