Astăzi e ziua ta: Damian Crâşmaru.

Un filosof in teatru. Calculeaza totul, scotoceste, diseca. Stie toate relatiile dintre personaje si cunoaste bine viata. Citeste enorm inainte de a ataca un rol. Damian Crasmaru stie ca viata de actor este una complexa, acea viata de damnat care nu stie decat sa arda pentru scena. Menirea teatrului este una civilizatoare, formativa. Teatrul pune intotdeauna probleme de rezolvat, cum ar fi lasitatea, minciuna, tradarea, lipsa de noblete, mila, intelegerea, darnicia.

Teatrul e un curatator de nemernicii ca si filosofia, ca si religia. Damian Crasmaru isi sarbatoreste maine ziua de nastere, iar Jurnalul National ii ureaza La multi ani! 'In ultima vreme nu stiu cum ma cheama de ocupat ce sunt. Am spectacolele mele la National, mai lucrez si la Metropolis, «Floarea de cactus» cu Adela Marculescu. In clipa de fata, teatrul este intr-un con de criza care nu are nimic comun cu spanacul de acum. E mai veche. A inceput acum 20 de ani. Comunistii au apreciat teatrul. Ca-l intrebuintau in alte scopuri e altceva.

Astazi nu mai avem nimic. Shakespeare spunea: «Din nimic nimic nu iese». La ora actuala exista o avalansa de regizori puricosi foarte suparati pe ce a fost, uitand ca daca nu erau cei de dinaintea lor ei nu ar fi avut nimic. Fara clasici nu se poate. Am evitat filmul pentru ca am stiut ca filmul romanesc nu va trece niciodata granita. Nu avem talent la film. Au italienii, au francezii, au avut grecii putin cu tragediile grecesti. Au englezii si au americanii care se folosesc de otrava aceasta varsata peste tot mapamondul, numai viol, taiere de gat, aruncare pe fereastra, rupere de maini, sugrumare, inecare, impuscare. A fost Hoover cel care a luptat mult impotriva acestor lucruri, dar... Pamantul romanesc nu va da decat peste 100 de ani un alt George Calboreanu.

Am fost prieten mult timp cu el. I-am in­mor­mantat si familia, asa a fost sa fie. Spre finalul vietii Calboreanu statea in pat, ii era greu sa coboare. Cand sunam spunea mereu: «Sa vie maestrul Lica!». Eram tanar, dar imi spunea maestre. Inainte sa moara a spus: «Cabina mea o ia el», vorbind despre mine. Asa a fost. «Nu intra nimeni decat maestrul Lica.» Teatrul a gasit de cuviinta ca singur ajutor sa-i dea sabia din «Apus de soare», sabia lui Stefan cel Mare. O tinea pe piept, doar jucase cu ea. Era ca o cruce. Cum statea in pat si respira greu, cand intram pe usa din pat spunea: «Te-au trimis ca sa vin sa va salvez!». Actorul are un magnetism catre ideea de teatru. El chiar daca nu e in scena se gandeste la teatru. Nu pot sa stau degeaba. Si noaptea ma gandesc la teatru. Scoala imi rapeste foarte mult timp.

E foarte complicat. E grea scoala astazi. Daca faci o scoala de inot, trebuie sa ai bazin de inot, daca faci tir, trebuie sa ai camp de tir, daca faci teatru, trebuie sa ai scena. Celor tineri nu ai voie sa le tai aripile. Au vise. E adevarat ca multe flori se nasc, dar putine rod in lume or sa poarte. Sita cerne mereu. Ma ocup de licenta anul III la «Hyperion». Opt ore pe zi le petrec la scoala. Daca un regizor m-ar fi tinut opt ore demult ii rupeam oasele. Daca nu m-as fi facut actor, as fi plecat pe jos pe Varful Himalaya si as fi ramas acolo ca sa vad lumea de sus. Mi-ar fi placut. Mark Twain spunea ca orice calatorie face mai mult decat o biblioteca. E frumos sa vezi lumea si sa intelegi, daca esti un om cu capacitatea de a vedea si de a intelege vezi si partea nu frumoasa, ci oribila a vietii.

E o sfasiere. As prefera ca ulti­mul rol sa fie cu mine in scena, iar aceasta sa nu ma lase niciodata si nici pe mine credintele ca as putea sa stau pe ea intreg, sanatos si de folos si colegilor, si celor din sala. Imi doresc sa continuam traditia de a darui publicului spectacole de calitate pe scena Teatrului National si mi-as dori sa vad din nou in jurul meu eleganta, bun-gust, politete, respect fata de ceilalti si decenta.'