Astăzi e ziua ta, Dan Condurache

Născut în iulie 1952, la Dorohoi, Dan Condurache acordă rar interviuri. Nu pentru că nu ar avea ceva de spus, ci dimpotrivă. Are un talent aparte de a te dezarma, de a nu te lăsa să-i întrebi absolut nimic, de a-ţi pune beţe în roate. Şi dacă ne gândim ce se întâmplă astăzi în presa românească înclin să-i dau dreptate total. Jurnaliştii adevăraţi nu mai sunt în presă demult sau au dispărut, aidoma tuturor valorilor importante, care ar fi avut ceva de spus în această ţară. Îi dau dreptate şi atunci când afirmă că nu poveştile sunt cele care au dispărut, ci povestitorii şi cei care să le asculte şi să le vadă. Au dispărut oamenii care luptau să slujească adevărul, iar gustul a devenit acela al majorităţii, deci al acelora care nu slujesc adevărul. Şi dacă iubesc ceva, în afara actorului şi omului Dan Condurache, acest ceva este încăpăţânarea sa de a crede că spectatorii mai au încă abilitatea să simtă atunci când e vorba de un lucru care merită a fi luat în seamă. Dan Condurache împlineşte mâine 62 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Actoria e un tărâm al căutărilor extrem de periculoase”
Sfătuieşte pe foartă puţină lume să îmbrăţişeze profesia sa
“Am avut profesori speciali, erau nişte oameni minunaţi. Se străduiau să aibă grijă de noi. În multe feluri. I-am păstrat în memorie! Din păcate, mulţi nu mai sunt printre noi, uşor-uşor s-au dus... Erau nişte oameni de toată isprava... Nu erau atât de cool ca ăştia de azi, ca generaţie, dar se ocupau de noi. La forţa pe care o are azi informaţia, la viteza cu care ea poate ajunge azi la cineva, tinerii ar trebui să fie mult mai informaţi. Din păcate, e invers: cu cât tehnologia te ajută mai mult, cu atât nu mai interesează pe nimeni mai nimic. Teatrul radiofonic, de exemplu, era un reper. Acum a dispărut, au reuşit să-l arunce în anonimat şi întuneric. S-a spus că nu mai are ascultători. Că numai orbii şi bătrânii mai ascultă. Nu ştiu dacă e adevărat.

Nu mai am timp să trag concluzii despre viaţa mea. Nu mai am timp să lucrez la actorul care aş fi vrut să fiu sau pe care l-ar fi vrut alţii să fie. Atunci când am hotărât să mă fac actor erau alte vremuri, în sensul că aveai la dispoziţie doar Politehnică, la Iaşi, sau Medicina, alte perspective nu existau. Nici informaţii nu erau cum sunt acum. Am avut şansa să intru la Teatru, dar nu consider că e un merit. Talentul este agresiv, talentul se apără, se menajează. Are şi el nişte reguli. Ingmar Bergman spunea: «Numai cei cu talent joacă bine sau foarte prost, restul nu joacă nimic». Am avut şansa să ajung la clasa profesorilor Octavian Cotescu/Ovidiu Schumacher, da. Cred că toate generaţiile care le-au trecut prin mână au fost favorizate, pentru că ei puteau să facă actori din studenţi, chiar şi din cei cu mai puţin talent. Institutul ne pregătea pentru un maraton care urma să dureze toată viaţa noastră. Nu e pentru câţiva ani, ci pentru toată viaţa. Actoria e un tărâm al căutărilor extrem de periculoase. Eu aş sfătui pe foartă puţină lume să îmbrăţişeze profesia mea. Percepţia că meseria asta e ca o sărbătoare, aşa, e greşită. Meseria asta ucide în multe feluri. Ucide când joci puţin, dar şi când joci mult, când nu joci deloc, dar şi când joci mediu, când joci prost. Este o profesie îngrozitoare, care ucide cercul prietenilor, familia şi într-un final pe tine. Cred că meseria asta e ca o cursă de maşini pe teren accidentat. Munca unui actor e ca o cămaşă de forţă. După o premieră ratată te poţi îmbăta singur sau cu prietenii, dar este absolut necesar să o iei de la capăt.”