x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Calendar Astăzi e ziua ta, Daniel Iancu

Astăzi e ziua ta, Daniel Iancu

de Loreta Popa    |    16 Mai 2013   •   00:05
Astăzi e ziua ta, Daniel Iancu

Unii oameni nu cunosc semnele de punctuaţie. Habar nu au când se pune o virgulă, un punct, un semn de exclamaţie sau o linie de dialog. Unii nu înţeleg ce înseamnă un acord între subiect şi predicat, o formă la plural a unui cuvânt sau de ce nu trebuie să folosească două cuvinte cu acelaşi sens unul după altul pentru că asta înseamnă pleonasm. Dar nu de ei este vorba, ci despre cel care ştie toate acestea şi care are mare har de a le arăta celor care-l ascultă ce înseamnă în viaţa de zi cu zi să ştii să pui o virgulă sau un punct pe i. Numele lui este Daniel Iancu şi meseria lui e cea de OM, chiar dacă se ocupă de folk, produce muzică şi-i ajută şi pe alţii să facă acest lucru şi a absolvit cursurile Facultăţii de Utilaj Petrolier din cadrul Universităţii de Petrol şi Gaze - Ploieşti. Lucrează în domeniul petrolier ca inginer de foraj dirijat. În rest ciopleşte lemn, modelează lut, face mecanică fină şi încearcă mereu să fie vesel. Este ziua lui Daniel Iancu şi Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Mă inspiră fraierii care mă înconjoară”
Anii de stagiatură l-au găsit pe Daniel Iancu în Constanţa. “Un oraş total diferit de oraşele din centrul ţării pe care le cunoşteam mai bine, mult mai viu, mult mai colorat, mult mai plin de arome, de la aruncatele pe mal alge marine până la încă prezenta cafea la nisip, din loc în loc, cu sunete de tot felul răzbătând din restaurante mai mult sau mai puţin pretenţioase, cu oameni cu ochi mici şi migdalaţi amestecaţi prin autobuze, cu oameni cu ochi , ca ai mei. Ce mare mi-a fost mirarea când am văzut toate acestea la un loc! Turci, români, tătari, macedoneni, ţigani, greci, fiecare cu obiceiurile şi tradiţiile lor, într-un oraş cu o istorie bogată. Mergeam la serviciu zilnic, căutam să mă afirm, să-mi fac datoria şi chiar să câştig un bănuţ în plus. Făceam proiecte pentru elevii de la Şcoala Profesională. Câştigam bine şi mi-am permis la un moment dat să nu mai mănânc, ca de obicei, pastă de peşte la tub (cam ca tuburile de pastă de dinţi) peste o felie de pâine  vai – mama - ei … sau mai ştiu eu ce fiertură de la cantina fabricii… şi am mers în vestitul, încă de atunci, Sat de Vacanţă, de la intrarea în staţiunea Mamaia. Prima «mâncare» pe care am comandat-o a fost pastramă de oaie cu mămăligă. Cred că niciodată  până atunci nu îmi mai chinuisem dantura într-un asemenea hal. Dar nu m-am lăsat şi nu m-am plâns. Era prima pastramă comandată pe banii mei, la restaurant. A fost atât de bunăăă! Şi apoi, o sticlă de Riesling. Doar pentru mine! Ce viaţă!”

“Patria - Spitalul de nebuni”, “Buletin de ştiri” şi “Mii de smaralde”, trei albume pe care publicul le iubeşte. Cântecele sale sunt arhicunoscute şi dacă asişti la un concert de-al său vei remarca faptul că tot ce cântă este ştiut pe de rost de cei prezenţi, se cântă cot la cot. Public, artist. Nu e puţin lucru... Drumul învingătorului este unul al echilibrului, iar Daniel Iancu spune că munca sa împleteşte timpul liber şi salariul. “Unii oameni sunt falşi, dar trebuie să-i acceptăm aşa cum sunt. Trebuie să meriţi ca să ai, să dai ca să ţi se dea, e bine să faci fapte frumoase, e bine să scrii versuri, să faci o casă, să plantezi un pom, să faci o fântână, să ai copii care să te stimeze şi să te iubească, să oferi din când în când o floare”. Important este să hotărâm ce vrem cel mai mult în viaţă şi apoi să respectăm şi să trăim în conformitate cu alegerea noastră. “Mă inspiră fraierii care mă înconjoară. Sau mai bine zis loserii. Mă inspiră şi ce văd pe la televizor, dar am început să răresc acest lucru, pentru că mi se pare că nu merită să acord atât timp unor neica nimeni. Am trecut la un «next level». Să zâmbesc? Să râd? Se poate râde aşa: de o poantă bună, râzi şi plângi, în funcţie de ce vezi, sau râzi pur şi simplu ca prostul. Nu pot sta fără să râd sau să-i fac pe ceilalţi să râdă. Chiar dacă e râsu-plânsu’, haz de necaz. Am luat multe ţepe, am luat bobârnace, am luat şuturi în fund, dar unele m-au propulsat, m-au ajutat fără ca să-şi dea seama cei care le-au dat, altele... E loterie şi trebuie să le iei pe toate aşa cum sunt. Am încredere în oameni. De multe ori sunt chiar un fraier şi mi se spune des că mă încred prea tare în oameni. Râsul e motorul care mă face să merg înainte. Şi pentru că tot vorbim despre poveşti aş vrea să vă spun una frumoasă. Fiecare lucru făcut de mâna omului, cu dragoste şi pasiune, are o poveste a lui. Câteodată mai tristă, câteodată mai veselă. Dacă povestea este tristă , ea poate deveni veselă si frumoasă într-o clipită şi, poate după un timp, din nou tristă. Şi tot aşa. Am o poveste pentru voi. Povestea unei chitare... Hanna. Chitara mea,  împreună cu care am scris un cântec mult drag inimii mele, «Mii de smaralde».

Cred că prin 1984 era, când am decis împreună cu doi colegi de facultate mai mari cu un an ca mine, să plecăm într-o vacanţă în Munţii Rodnei. Vacanţa a fost una foarte reuşită şi plină de peripeţii, cu vodkă şi cartofi copţi, cu jintiţă, jinars şi mămăligă la stână, cu câini răi ciobăneşti şi urşi furăcioşi şi fioroşi, dar nu despre vacanţă e vorba acum, ci despre ce a urmat. Ajunsesem undeva aproape de oraşul Reghin, aşa că i-am rugat pe colegii mei să facem o vizită la fabrica de instrumente muzicale. Am ajuns acolo, am intrat în fabrică până la secţia de desfacere şi vânzare, am văzut un munte de chitare, căci o chitară îmi doream să cumpăr, şi am picat pe gânduri. Toate frumoase şi bine lucrate. Pe care să o aleg? Am încercat câteva, dar decizia finală nu se contura de fel… Mare dilemă. Când, la un moment dat, văd o chitară cu câteva corzi lipsă, aruncată de cineva sub un raft cu produse noi. De fapt, vedeam doar o parte din ea. Mă aplec, întind mâna să o apuc şi simt praful gros depus pe ea. O trag afară şi bat uşor cu degetele în corpul ei... un sunet altfel. Mai amplu, mai profund ca la orice chitară nouă testată anterior. Îi spun doamnei de la raion că pe aceea o vreau, dar am nevoie de corzi. Îmi zice că nu e de vânzare, că este doar un fost model după care au realizat un lot întreg de chitare pentru muzică clasică. Insist, şi într-un final cedează. Mă duce în altă secţie de unde am luat corzi, le-am pus pe chitara părăsită, dar acum ştearsă de praf, o acordez… şi se produce minunea. Sunetul scos la primul acord a fost magnific. Am plătit-o şi am fugit pe scări şi până afară din fabrică ca şi cum o furasem, de frică să nu mă oprească cineva şi să o ceară înapoi. I-am pus numele Hanna (toate chitările cu care am apărut în concerte sau  împreuna cu care am scris cântece, au câte un nume: Aura, Martinica, Hanna…). Au trecut anii, Hanna a suferit, cum îmi place mie să spun, fizic şi psihic, s-a ales cu lovituri, zgârieturi, o crăpătură urâtă, dar a revenit la mine după mulţi ani. Aşa că am decis că nu trebuie lăsată să moară, ci ajutată să renască. Hanna s-a transformat după ce şmirghelul, aracetul şi dălţile mele de sculptură şi-au făcut datoria, dar mai ales după ce două mâini de aur, cele ale Mihaelei Laslo, artist plastic din Ploieşti, i-au dat Hannei o nouă înfăţişare”, sau o nouă viaţă, spunem noi.

×
Subiecte în articol: Daniel Iancu