Astăzi e ziua ta, Dorina Lazăr

"Cel mai important pentru mine este că am învăţat puterea de a îndura"

Şansa are mare importanţă în cariera unui actor

Forţa talentului său e impresionantă, te izbeşte la fiecare rol pe care-l construieşte cu îndelungă migală. Fugeam de la cursuri s-o văd în "Arta conversaţiei", mi-a tulburat întreaga fiinţă în "Năpasta" şi m-a învăţat să merg mai departe precum personajul său celebru, Angela. I-am remarcat dârzenia, voinţa, încrâncenarea şi mai ales puterea de a îndura durerea dinlăuntrul său. N-a făcut o dramă din nimicuri, a dat cu viaţa de pământ şi nu s-a plâns niciodată. Cunoaşte preţul aşteptării, şi iată a fost răsplătită după mai bine de 50 de ani petrecuţi pe scenă. Dorina Lazăr, director al Teatrului Odeon, a fost recompensată cu Titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, una dintre cele mai importante distincţii acordate de către Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa. Dorina Lazăr îşi sărbătoreşte miercuri ziua de naştere. La mulţi ani!

"Am fost în turnee, am umblat mii de kilometri de la stânga la dreapta. Începutul nostru de stagiune a fost itinerant, ca să zic aşa. Am început cu sfârşitul lunii septembrie, la festivalul de teatru scurt de la Oradea, anul acesta l-am purtat cu noi pe Caragiale, C.F.R. – Cometa, Copilul şi Căţelul şi Pyramus & Thisbe 4 You, amândouă în regia lui Alexandru Dabija. Am fost şi la Oradea, la Alba Iulia, la Arad, la Vaslui, Iaşi, la Brăila, Odorheiul Secuiesc. A fost foarte plăcut şi mă bucur mult că pot să onorez toate aceste invitaţii la festivaluri, pentru că este singura modalitate ca să faci cunoscute spectacolele teatrului, mai ales actorii tineri care, din păcate, nu au posibilitatea să apară la televiziune sau să fie auziţi la radio. Radioul nu mai face piese de teatru, nici televiziunea.  Toată lumea, peste tot pe unde ne ducem, ne întreabă: «Când mai apăreţi la televizor?» Ratingul de care tot se vorbeşte va duce la anihilarea gradului de cultură al populaţiei. Generaţiile tinere au modele, dar din nefericire acestea nu sunt de nivelul celor pe care le-am avut noi. Nu mai este profesoara de limba română pe care eu am avut-o la Hunedoara, ci este fotomodelul X sau asistenta de la emisiunea de după miezul nopţii Y. Acestea sunt modelele, din păcate. Întrebaţi-i pe tineri ce vor să se facă şi vor spune: «Om de afaceri, să câştig bani». Şi despre Ford, cât a fost el de Ford, umbla zvonul că aduna de pe jos un cui, o tinichea, o potcoavă, spunea că-i trebuie.

Important pentru un actor este să aibă calităţi şi noroc. Şansa are mare importanţă în cariera unui actor. Să fie perseverent, să aibă puterea să îndure. Replica celebră din Pescăruşul: «Cel mai important pentru mine este că am învăţat puterea de a îndura!» Îi sfătuiesc pe tineri să nu se facă actori dacă nu au stomac de struţ. Ei trebuie să digere toate umilinţele la care sunt supuşi fără voie sau cu voie de către regizori, de text, de către împrejurări. Câteodată sunt doi pe rol şi ăla ţi se pare că este mai ocrotit sau că e mai bun şi trebuie să înghiţi povestea asta, s-o digeri. Puterea de a îndura mi se pare cel mai serios lucru într-o carieră.

Toţi colegii mei de scenă cu care am jucat vreodată şi care aveau vreo suferinţă în culise în clipa în care intrau în scenă nu mai aveau nimic. Eu, mărturisesc, sunt bătrână, sunt grasă, mă mişc mai greu, mă dor toate încheieturile. Dacă se schimbă vremea, dacă plouă la Satu-Mare, eu simt la Bucureşti. În clipa în care am intrat în scenă nu am kilograme, nu am suferinţe, toată concentrarea se duce pe ce ai de făcut şi restul se inhibă. Când ai ieşit afară începi iar să te vaiţi. Acesta este miracolul scenei.

Am venit la Bucureşti să mă fac profesoară de limba română, pentru că am avut o profesoară de limba română minunată la Hunedoara. Toate voiam să fim profesoare de limba română. Mama care era la Bucureşti, actriţă la Bulandra, mi-a spus: «Du-te şi tu şi încearcă la Teatru!» Am încercat şi am intrat. Mi-a dat mama să învăţ o poezie care era bătută la maşină pe o hârtie îngălbenită, se numea «Povestea mărgăritarului», nu scria de cine este. Am spus povestea şi am intrat la cursurile pregătitoare. După aceea Sanda Manu, care mi-a fost profesoară, mi-a schimbat poezia şi mi-a dat alta. Peste 40 de ani am aflat că această «Poveste a mărgăritarului» era scrisă de Carmen Sylva, Regina Elisabeta a României, şi aranjată de Victor Eftimiu. Profesorii noştri au fost nişte zei. Eu i-am avut profesor pe meşterul Ion Finteşteanu, pe Sanda Manu şi Dem Rădulescu. Primul lucru pe care îl învăţai erau disciplina şi respectul faţă de scenă. Eu acum, când văd un actor tânăr intrând cu şapca sau basca pe scenă, mă înfior, pentru că Finteşteanu nu admitea să intri cu capul acoperit. Erau profesori Dina Cocea, Şahighian, Alexandru Finţi, Beate Fredanov, Beligan. Aveai de la cine învăţa, pentru că mergeai şi-i vedeai pe ei pe scenă. Când îţi spuneau că e bine ştiai că e bine, când îţi spuneau că nu e bine nu era bine. Am venit de la Hunedoara cu o voce subţirică şi era un tenor bătrân, Weintraumb, patru ani în fiecare zi am făcut exerciţii dimineaţa, înainte de cursuri, şi a izbutit să-mi aducă vocea în piept şi am acum o voce de mezzosoprană. Pittiş graseia, era rârâit, şi în institut şi-a reparat defectul. Trebuie să fie profesori buni şi elevi doritori. La noi la teatru, Rodica Mandache îşi face cursuri cu studenţii, care plătesc taxe, şi constat cu stupoare că sunt studenţi ai căror părinţi plătesc taxele şi ei nu vin la cursuri. Nu înţeleg. Uitându-mă înapoi spun că au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Fără griji, fără suferinţe, că sufereai că erai îndrăgostită, da, ce plăcută suferinţă, ce shakespeariană suferinţă. Nu aş schimba nimic. Nu sunt obişnuită să-mi serbez ziua, nici în copilărie nu am dat importanţă. Mai făceam la teatru câte o petrecere, câte un chef, dar cred că o să pun varză la murat anul acesta de ziua mea."