x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Astăzi e ziua ta, Eugen Cristea

0
Autor: Loreta Popa 18 Apr 2013 - 00:00
Astăzi e ziua ta, Eugen Cristea


Înainte mă bucuram de un lucru de care acum nu mă bucur. Acest lucru se numeşte respect

Eugen Cristea este un soldat al scenei. Actor, cant-autor, scriitor, puteţi adăuga liniştiţi câţi de “or” vreţi, a atras spectatorii identificându-se cu personajele sale rapid, perfect, cu naturaleţea şi căldura pe care le poartă cu sine ca pe un stindard. De tânăr a deschis ochii la lumina reflectoarelor. S-a maturizat pe scena teatrului. Aşa i-a fost norocul. Mereu în tranşee, aşteptând atacul - spectacolul de fiecare seară. Răspândeşte mereu vitalitate, are mereu cu degetul aşezat pe rana unei întrebări ce frământă societatea de astăzi. Poate fi numit nostalgic sau un romantic întârziat, dar eu mă întreb de ce nimeni nu-i oferă şansa unui Iago. L-ar interpreta magistral. Eugen Cristea împlineşte astăzi 61 de ani.  Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani.”

“Am multe nemulţumiri, da. Unicul motiv de bucurie este faptul că măcar tu nu uiţi, vreau să scrii asta, iar pentru mine înseamnă foarte mult. A simţi pe cineva aproape, a mai crede încă în valorile prieteniei, mie mi se pare un punct câştigat, mai ales că aşa cum spuneam nu demult, numărul prietenilor mei poate fi scris pe o jumătate de bilet de tramvai, rupt şi compostat. Sunt total dezamăgit de ce se întâmplă, dar îmi găsesc forţă în primul rând în familie şi într-o forţă pe care cred că o am de la Dumnezeu, aceea de a îndura toate umilinţele din jur. Atunci când spun umilinţe mă refer la mai multe lucruri, nu neapărat la teatru, unde se pare că alături de alţi câţiva colegi chiar nu mai suntem doriţi. Cu alte cuvinte, şi spun cu toată responsabilitatea de care sunt în stare, ni se interzice dreptul la muncă, acesta fiind prevăzut în Constituţie, în Codul Muncii, dacă nu mă înşel chiar articolul 4, dar trebuie verificat. Fireşte, mi-am găsit refugii în altă parte, lucrez pe cont propriu. Am avut un succes notabil cu piesa «Nimeni nu-i perfect», în regia maestrului Radu Beligan. Dacă domnia sa are nevoie de mine nu înţeleg de ce nu mai au nevoie alţii. Nu cred, deşi sufăr de boala scenaritei, nu de mania persecuţiei însă, că e o kabală împotriva mea, ci o kabală a sistemului, unul total greşit, care nu dă rezultate. Cum n-a dat nici comunismul.

Când spun umilinţe mă refer şi la cea pe care o am în fiecare an. Să strâng ca dobitocul fişe de pe unde am colaborat, noroc că în ultima vreme colaborez puţin, să mă duc să le predau la ANAF, când toate jigodiile, toţi şefii de clanuri ţigăneşti, tot felul de patroni şi miliardari de carton care nu-şi plătesc la timp datoriile către stat nu le face nimeni nimic. Tot asupra omului de pe stradă, cum mă consider şi eu, se răsfrânge. Nu vorbesc despre umilinţele de la Casa de sănătate, pe care de multă vreme am spus, aş arunca-o în aer. Starea mea generală este de nemulţumire pentru că nu merge nimic. Nu mai vreau să aud de politică, toţi sunt o apă şi-un pământ, am mai spus cândva că-i urăsc în egală măsură pe toţi. Mulţi îmi spun, mai mult în sens peiorativ, că am devenit analist politic. Nu. Eu sunt un analist social, pentru că eu sunt un om de stânga şi cred că menirea omului pe pământ este dreptul la puţină fericire. Ori dreptul la această fericire ni se ia. Eram fericit pe vremea lui Ceauşescu... Sunt foarte nemulţumit, printre altele, de generaţia tânără, indiferent dacă prin ea sunt câteva excepţii, unele cu adevărat notabile. Eu lucrez foarte mult, tot în afara teatrului, la nişte piese cu tineri, genul de oameni care la 25-28 de ani după jumătate de oră de repetiţii obosesc, vor acasă, vor pauză de ţigară. Eu am fost obişnuit cu un cult al muncii şi tocmai de aceea mă simt umilit pentru că nu mi se dă posibilitatea să-l practic. Întâmplător această situaţie durează exact de 8 ani. Această senzaţie de nemulţumire, dacă nu eşti atent te poate măcina. O satisfacţie am că s-a reluat concursul «Folk fără vârstă», şi-mi pare bine, pentru că vine un val interesant de tineri, acei tineri de care vorbeam mai înainte, excepţiile, care din păcate nu confirmă regula. Aproape că nu mă mai uit la televizor decât la filme. M-am săturat de ştirile care induc în mod VOIT o stare negativă, de panică, de tensiune, de nemulţumire, de nedreptate, care face din marea masă, o transformă încet şi voit într-o gloată, într-o masă de manevră la dispoziţia unor nenorociţi. Mai este radioul, altă mare dragoste a mea, la care colaborez din 1961. Nu se mai fac piese, nu se mai doresc. Teatrul Naţional Radiofonic a reprezentat pentru ascultătorii acestei ţări o formă de rezistenţă culturală,  o formă de cultură, de cultivare a spiritului. Am fost la un concert excepţional la Ateneu al binecunoscutului harpist Ion Ivan Roncea, unde erau maximum o sută de persoane, în vreme ce alţii umplu sălile povestind chestii din armată. La 61 de ani, pe care-i împlinesc joi, fiind un prilej de bilanţ, căci după ce ai schimbat prefixul te îndrepţi către cel cu 7, eu încă mă simt ca la 28 de ani. Sunt plin de energie pozitivă, în ciuda negativismului din jur. Vreau să muncesc, vreau să mai bucur nişte oameni. Eu sunt convins că tovarăşul Nicolae Ceauşescu îşi freacă mâinile de bucurie în mormânt pe unde o fi. Am senzaţia că din iad de unde l-am trimis noi el începe să urce uşor în rai. Degeaba încercăm să o dregem cu Uniunea Europeană – altă mare farsă a istoriei şi a geopoliticii. Tot ce spun sigur că poate fi interpretat ca stângism, ca nostalgie comunistă, dar nu pot să nu recunosc pentru că mie ca artist pe vremea comunismului mi-a fost mai bine. Mă bucuram de un lucru de care acum nu mă bucur. Acest lucru se numeşte respect. Nu mai am loc pe nici un post de teleziune din cauza tuturor paraşutelor, piţipoancelor şi panaramelor care sunt susţinute. Cum să dai pe mâna uneia ca ele, care crede că Eminescu este un fotbalist sau primar la Breaza, o emisiune? Eu nu am auzit  nici un politician să pronunţe cuvântul ţară sau popor. Numai războaie între ei, atacuri la persoană. Dacă eşti slab de înger rişti să-ţi pierzi minţile. Nişte oameni se joacă cu vieţile altor oameni, ceea ce nu mi se pare corect. Mă consider un om capabil, un om al renaşterii, care, vrând nevrând, datorită zodiei şi părinţilor, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, are o cultură vastă. Ceea ce ştiu eu chiar ştiu. Nu ai să mă auzi înjurând un spectacol al teatrului pe care eu nu l-am văzut. Nu am vorbit fără argumente, nu am vorbit fără acoperire, fără informaţie. De ziua mea am repetiţii,  sper să treacă în mod cât mai normal cu putinţă. Până şi asta s-a distrus. Înainte ne adunam, unul aducea un pateu, unul un parizer, care era mai bun decât cel de azi, o sticlă de votcă şi eram fericiţi că ascultam Queen”.



Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de