Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu există reţete pentru cum se devine actor. E nevoie de perseverenţă, tenacitate, de muncă asiduă. De cultură, efort fizic şi intelectual. Voinţă, răbdare. Încredere în cei cu care pleci la drum de fiecare dată. Pentru a transforma litera unui text în imagine vie, ca să poţi da viaţa unui personaj, trebuie să te cunoşti pe tine. Să înveţi din greşelile tale, dar şi din ale altora. Abia atunci descoperi cu adevărat frumuseţea şi reala nobleţe a acestei profesii, actoria. Eugenia Maci este actriţă cu A mare, care ajunge la esenţe pe drumul cel mai scurt, dar cel mai greu, drumul care trece prin ea însăşi, prin propriu-i spirit. Te ameţeşte, te subjugă definitiv şi te face să-ţi doreşti s-o vezi des, din ce în ce mai des pe scenă. Eugenia Maci îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează La mulţi ani!
"Mi-ar plăcea să joc şi într-o pivniţă...”
"Din punct de vedere profesional nu am făcut mare lucru. Anul trecut am făcut spectacolul, singurul de altfel în care mai joc la Teatrul Naţional, "Încă-i bine”, scris şi regizat de Rodica Popescu Bitănescu. Mă bucură foarte tare pentru că este un succes. Lumea se bucură, actorii se bucură, eu mă bucur dublu pentru că este singura piesă în care mai joc. Pe frigul acesta am avut două spectacole şi era sala aproape plină, mă miram cum oamenii vin pe frig, pe gheaţă, şi îi priveam cum se bucură, ceea ce este o mare plăcere. Mulţi au prognozat că teatrul va dispărea pentru că există televiziunea, filmul. E live, e mare lucru, e o transmisie de energii care contează şi pentru public. Că-şi dau seama sau nu de asta, ea se produce. Pleacă altfel de acolo.
Anul care a trecut sunt sigură că a fost unul greu pentru toată lumea, dar pentru mine a fost cu atât mai mult. Repetam în «Othello» şi apoi am renunţat la proiect. Am ieşit la pensie, ceea ce pentru un actor nu este deloc plăcut, pentru că eu nu mă simt bătrână. E impropriu să spunem că am ieşit la pensie, pentru că ne-au scos la pensie, pur şi simplu. Acum sigur, putem juca în continuare dacă suntem solicitaţi şi există bani pentru colaborări, dar pentru un actor e greu. Mă simt în formă atât fizică, cât şi pshică şi artistică. Dar poate cea mai mare pierdere din viaţa mea anul trecut a fost că mi s-a prăpădit mama. Sper ca anul acesta să fie mai bun. Mă bucur că sunt sănătoasă, că familia mea este bine. Asta e important. E bine să gândim pozitiv. Eu sunt un tip de om pozitivist, nu văd lucrurile în negru, nu mi-a plăcut niciodată şi trec peste necazuri având eu un sistem al meu de împăcare cu viaţa. E mult mai bine decât să fiu acră, supărată. Îmi spun că o să vină ceva de lucru interesant, sper.
Înveţi ceva în şcoală, dar sunt lucruri neprobate, ori în momentul în care stai la arlechin şi te uiţi cum se lucrează e altceva. Mi-aduc aminte de un spectacol foarte bun, «Aşteptându-l pe Godot», eu eram foarte nouă în teatru, mă uitam la monştrii sacri Dinică, Moraru, Sticlaru şi observam cum primeau o indicaţie, cum o prelucrau, cum îşi găseau mijloacele proprii şi aşa am învăţat foarte mult. Lucrând lângă mari actori înveţi, dar aceasta este o discuţie lungă. În momentele în care nu aveam treabă în scenă mă interesa foarte tare nu să stau la cabină la o bârfă sau la o ţigară, ci să stau în sală să-i văd pe ceilalţi, pentru că astfel eşti mult mai deştept. Vezi că unul nu prinde exact, vezi şi înţelegi multe. Mă uit la puştii de azi că nu prea mai fac asta. Dar eu am mare încredere în puştime. Multă lume spune că actorii nu vor mai fi numele care au fost, dar spun mereu că nu este adevărat. Sunt actori tineri, de vârstă medie, deja vedete, care vor înlocui cu siguranţă generaţia veche. Nu este nimeni de neînlocuit. Acum piaţa este mult mai largă. În anul meu am absolvit 16 oameni. Atât. Ori acum sunt mult mai mulţi chiar la UNATC, şi mult mai mulţi la şcolile particulare. Teatrele reduc personal întruna. Astfel ajung să joace în pivniţe, în parcuri, în metrou. Dar teatrul pe care noi, cei mai în vârstă, îl ştim este acela de pe scenă, nu pot să spun ce diferenţă este când joci în sala mare. Mie mi-ar plăcea să joc şi într-o pivniţă. Am avut experienţa scenei Atelier, unde relaţia cu publicul este apropiată, nu m-ar speria deloc să joc în alte părţi decât pe scena mare. Vorbim aici despre extreme, scena mare cu 1200 de locuri şi teatre cu 50 de locuri. Nu mă deranjează spaţiul, dar îi înţeleg pe aceşti copii care vor să se exprime în felul acesta. Dacă au vocaţia pentru asta. Din punct de vedere material este un alt sistem, e mai greu pentru ei, concurenţa este mult mai mare pentru că sunt mai mulţi. E mai greu, trebuie să-şi găsească ceva pe lângă asta pentru că nu poţi trăi din ceea ce primeşti jucând în nişte spaţii atât de mici. E vorba de un hobby, de o exprimare a interiorului. Noi am avut marea şansă că am putut să fim angajaţi permanent, să avem salariu. Că jucai mult aveai acelaşi salariu cu cei care nu jucau mai deloc. Toţi vrem să jucăm foarte mult, pentru că este o meserie pe care o faci din pasiune. Dacă te gândeşti la bani mai bine n-o mai faci! Se mai câştigă bine în seriale, dar acolo sunt combinaţii care mie îmi plac mai puţin. Artistic vorbind. Am vrut să mă uit la colegii mei, dar am renunţat pentru că mă deranjează. Îi ştiu cât de buni sunt şi-i văd cum lucrează pe genunchi. Primeşti textul azi, apoi îl prelucrezi. Nu ai viziunea întregului. Se simte. De multe ori văd actori foarte buni care sunt traşi în jos de nişte neprofesionişti, oricât de fermecători sunt, totuşi meseria se simte. Da, am un simţ al umorului destul de dezvoltat. Râd nu neapărat din motive comice, sunt un om optimist şi râd. Râd cu ai mei, cu prietenii. Toată familia e în zodia aceasta. L-am sărbătorit pe Grigore (Gonţa, n.r.), care e primul din zodie, acum urmez eu, pe 11 este Daria. Deci ne întâlnim cu prietenii, ciocnim un pahar, niciodată nu trece anul fără a sărbători. Sunt foarte plăcute întâlnirile. Ne vedem şi în timpul anului cu prietenii, dar nu cu toţi odată. Se râde, se dansează. Fiica mea învaţă şi învaţă şi când va termina va intra în acelaşi sistem. Ea se pregăteşte de acum. Încerci totuşi să-ţi încarci puţin bateriile, întâlnindu-te cu nişte prieteni, călătorind puţin. Trebuie, că altfel devii robul muncii şi nu mai ai cum să te bucuri de banii pe care-i câştigi muncind”.
