x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Astăzi e ziua ta: Ilie Tănăsache

0
Autor: Loreta Popa 28 Apr 2011 - 18:50
Astăzi e ziua ta: Ilie Tănăsache Lucian Alecu/Jurnalul Naţional


162843-ilie-tanasache-de-lucian-alecu.jpgA început gazetăria la un ziar din provincie, la Galaţi, în 1950, când mulţi dintre noi nu erau născuţi. A venit apoi în Capitală şi a lucrat vreme îndelungată la Scânteia. Reportajele erau scrise uneori direct la o maşină de scris cehă "Continental", pe care a primit-o ca premiu la un concurs de publicistică. La 80 de ani, scriitorul Ilie Tănăsache mai găseşte încă în scris un refugiu. O nouă apariţie editorială, "O floare pentru Ametista", descrie curcu­be­ie de zâmbete pe faţa scriitorului, căci nimic mai important pentru cel care se dăruieşte cuvintelor şi celor care-i aşteaptă miracolul ca naşterea unei cărţi. Viaţa sa se confundă cu gazetăria şi cărţile. Ilie Tănăsache îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!"

"Am ales, aproape întotdeauna, toiagul Speranţei"
Era greu să fii reporter în acele vremuri pentru că "îţi trebuia în primul rând o rezistenţă fizică, fără exagerare. Uneori schimbam un tren cu altul, scriam şi când mergeam pe teren, când ni se spunea: «Să vii cu reportajul scris că intră pentru a doua zi». Şi dădeai reportajul. Temele cele mai îndrăgite erau cele care îmi dădeau posibi­litatea să ajung cumva la sufletul omului. Şi lucrul acesta este foarte greu. Să ştiţi că unul dintre obstacolele teribile ale acestei me­serii este să reuşeşti să comunici cu omul, să reuşeşti să depăşeşti o barieră. Fiecare avem. Cum vedem pe cineva, eu cred că din start îl vedem un intrus şi atunci trebuie să depăşeşti lucrul ăsta. Acesta este examenul după părerea mea. În meseria aceasta scrii despre oameni şi ca să scrii despre oameni trebuie să-i obligi să ridice un pic perdeaua, să vezi dincolo de draperie, să vezi ceva, să afli ceva. Plăcerea, şansa imensă de a sta de vorbă cu mii şi mii de oameni datorită profesiei, de a cunoaşte mii de întâmplări, acesta este materialul pe care îl aşez acolo, în cărţile mele. Dacă am strigat, vreodată, spre cele patru zări: «Nu fugi ziua mea frumoasă?» Da, nu m-a ocolit această nepreţuită şansă. Într-o viaţă de opt decenii poţi avea parte şi de miracole. Momente de tandră gin­găşie, clipe de graţie, de succes. Ori de ne­che­mate cruzimi. Atâţia ani înmă­nun­chiaţi la un loc răsădesc multe, felurite repere. Bu­curii ino­cen­te, omeneşti. Munţi de îndoieli, incertitudini. Priveliştea unică a firului de iarbă, dezmierdat de adierea vântului. Duritatea îngenuncherii, a eşecului. Perfidia tră­dării. Fidelitatea ce­lor dragi. Duioase melancolii. Ne­pe­re­che prietenii. Devastatoare disperări. Adaug la cele amintite până aici «gre­nada» amorsată şi ascunsă în trup. Programată să detoneze când i-o veni sorocul. Mai presus de toate as­tea am ales, aproape întotdeauna, to­ia­gul Speranţei. Fără de care nici un drum nu poate fi străbătut până la ca­păt. Se înse­rează şi vin din urmă ne­sfârşite anotimpuri. Care aşteaptă să fie înnobilate cu ceea ce lăsăm în ur­ma noastră. Să ne bucurăm atât cât ne este dat. Dezamăgirile mă fac să zâmbesc, pentru că a le învinge pre­supune verticalitate. Viaţa este un şir neîntrerupt de încercări, dar şi de bucurii şi trebuie să treci peste multe, inclusiv peste momentele tragi­ce pe care le trăieşti. Să treci şi să mergi mai departe. Nu se poate altfel. Pentru mine, scrisul a fost întotdeauna un refugiu. Mai mult decât prostia nu mă înfurie nimic. Mă deranjea­ză şi lipsa de respect, din ce în ce mai frecventă, uneori chiar între oa­meni de aceeaşi vârstă. Ce văd în jur mă inspiră. Mă bucur că am încă o me­morie destul de bună".

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de