Astăzi e ziua ta, Iolanda Balaş Soter

A făcut istorie în atletismul mondial, dominând săritura în înălţime timp de un deceniu, anii ’50-’60. Astăzi este preşedinte de onoare al Federaţiei Române de Atletism şi preşedinte al Fundaţiei Atletismul Românesc. Iolanda Balaş Soter împlineşte mâine 76 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

Mi-am realizat visul pe plan sportiv
“Slavă Domnului, nu mă plictisesc. În afară de faptul că am rămas în Federaţia Română de Atletism, ca preşedinte de onoare, sunt de asemenea preşedinte al Fundaţiei Atletismul Românesc. Mă ocup de asigurarea celer mai bune condiţii, pe cât posibil, atleţilor noştri, care ne reprezintă ţara la diferite competiţii.
Precum ştiţi, m-am născut la Timişoara, un oraş în care viaţa sportivă era foarte amplă. Părinţii ne trimiteau să facem înot, să facem sport, să facem mişcare, un lucru deosebit dacă ne gândim că în alte părţi din ţară tocmai părinţii erau cei care interziceau copiilor să practice un sport, să-şi «piardă» timpul pe stadion. Am locuit în aceeaşi casă cu familia Lupşa, Luiza şi Eugen, campioni la atletism la vremea respectivă. Ei m-au văzut mai vioaie, m-au luat de mână şi m-au dus pentru prima dată pe Stadionul Progresul Electrica din Timişoara. La început a fost o joacă, o distracţie, apoi, mai târziu, joaca s-a transformat într-o treabă serioasă. Nu m-am despărţit de atletism nici acum, şi a fost foarte uşor pentru mine, fiindcă în clubul sportiv Progresul Electrica am întâlnit mari sportivi ai vremii, respectiv fraţii Raica, Ioan Soter, care a devenit antrenorul şi soţul meu, şi alţii care mi-au fost un exemplu în practicarea atletismului. Mai târziu m-am transferat la clubul CCA Steaua, după ce mai mulţi atleţi din Timişoara au venit la Bucureşti. Am părăsit mica familie din Timişoara şi am ajuns la o familie mare de sportivi în acest club. Marile performanţe care s-au obţinut nu numai în atletism, dar şi în celelalte sporturi se datorează în primul rând condiţiilor create la vremea respectivă de acest club. Primele participări au fost pe plan internaţional, la CE în 1954, unde am obţinut medalia de argint, un nesperat loc 2. Am stabilit, la Bucureşti, primul record mondial care m-a pus într-o poziţie de candidată pentru Olimpiada de la Melbourne, din Australia. Aici, din mare favorită, am reuşit doar locul 5, în condiţii mai speciale, în sensul că am plecat la Olimpiadă fără antrenor, iar Ioan Soter care mi-a fost şi antrenor, dar şi sportiv, nu a putut face deplasarea la vremea respectivă, pentru că avea un frate în Australia şi nu avea viză de ieşire. Am obţinut aşadar locul 5, am pierdut şi recordul mondial, şi ceea ce m-a durut mai mult a fost faptul că ai mei, românii mei, m-au făcut trădătoare de ţară, în sensul că aş fi vândut medalia americancei de culoare, care a câştigat concursul olimpic. Atunci, împreună cu soţul meu, am hotărât să ne apucăm cât se poate de serios de antrenamente, au urmat ani şi ani de muncă. În ’60, la Roma, spre bucuria mea, am avut un succes excepţional, am stabilit un nou record olimpic, medalia de aur, în condiţiile în care, pe stadionul de la Roma, nu o să uit niciodată, a plouat mărunt până la sfârşitul concursului. A fost o satisfacţie uriaşă, o revanşă pentru insuccesul din ’56, dar nu ne-am mulţumit cu această medalie olimpică, ci am hotărât să muncim în continuare, să participăm la diferite competiţii, campionate europene, mondiale şi ne-am pregătit pentru JO de la Tokyo din 1964. Bucuria mea a fost că, după o serie de succese în cadrul CE de Stockholm, de la Belgrad, după CM Universitare de la Paris sau de la Sofia, în total am participat la peste 140 de competiţii internaţionale, pe care le-am câştigat, am repetat succesul de la Roma şi la Tokyo. În total, în activitatea mea, am stabilit 14 recorduri mondiale şi, sigur, după terminarea activităţii sportive am rămas în cadrul Clubului CCA Steaua, la cabinetul metodic până în 1990, iar în 1991 am fost aleasă în mod democratic, şi nu numită, prin vot de plenul federaţiei, preşedinta Federaţiei Române de Atletism pe care am reprezentat-o până în anul 2005. Aşa, pe scurt, pot să vă spun cu satisfacţie că mi-am realizat visul pe plan sportiv. În afară de asta, ca sportivă, în lotul naţional, am putut vizita cele cinci continente. Datorez foarte mult sportului. La vremea respectivă era un lucru deosebit să poţi călători, pentru că nu aveam paşaportul în buzunar.

Mă felicit pentru titlurile olimpice, pentru recordurile mondiale. Poate m-am născut mult prea devreme, în sensul că îmi reproşez că n-am reuşit să concurez pe o pistă sintetică. La vremea respectivă, competiţiile şi antrenamentele s-au desfăşurat pe piste cu zgură, astăzi s-a schimbat şi regulamentul, atleţii beneficiază de piste sintetice, este un mare avantaj în obţinerea performanţelor. M-am născut mult prea devreme ca să apuc perioada aceasta, când sportivii au condiţii deosebite de a participa la competiţii şi de a practica sportul preferat. Am încercat în discuţiile cu tinerele atlete şi tinerii sportivi să-i conving de frumuseţea atletismului, de pasiunea şi munca susţinută care stau în spatele acestor rezultate. Cred că programa şcolară ar trebui îmbunătăţită, astfel încât fiecare tânăr să facă sport cel puţin o oră pe zi, este esenţial, mai ales pentru tineri, dar nu numai.
Vă mulţumesc că nu m-aţi uitat, iar cititorilor dumneavoastră le doresc Sărbători fericite şi La mulţi ani, cu multă sănătate!”