Astăzi e ziua ta, Ion Cucu

Ion Cucu încearcă să aşeze în ordine miile de fotografii pe care le-a realizat de-a lungul timpului, dar munca aceasta este una migăloasă şi cere timp. În 1960 a debutat cu fotoreportaje în cotidianul Scînteia Tineretului, a format şi a coordonat o echipă de tineri fotoreporteri, iar, în paralel, a colaborat cu Uniunea Scriitorilor din România şi cu gazete literare din Bucureşti şi din ţară. A dat viaţă timp de douăzeci de ani rubricii “O istorie a literaturii contemporane văzută de Ion Cucu” în cadrul revistei Luceafărul, a colaborat cu România literară, are nenumărate expoziţii. Ion Cucu împlineşte astăzi 77 de ani. La mulţi ani!

“De copil, mă interesa frumosul, rezonam cu el, aveam o reacţie la el”
Şi-a luat viaţa pe cont propriu de la 11 ani
 “Credinţa înseamnă totul. Nu se poate vorbi despre ea, se suferă, se simte în tine, o porţi în sufletul tău, e speranţa că totul e în ordine cu tine. Credinţa îţi dă această stare. Aproape că este acel dram de trăire, ce avem mai de preţ în noi şi care ne face să nu disperăm. Să sperăm că lucrurile vor fi mai bune pentru noi şi pentru ceilalţi. Am plecat pe pământul acesta, eu, un boţ de om, în căutarea frumosului. De copil pe mine mă interesa frumosul, rezonam cu el, aveam o reacţie la el. Spun asta pentru că te poţi întâlni cu el infinit, continuu, fără să se întâmple asta. Ei bine, la mine reacţia la frumos era clară. Îmi plăcea cum cade o rază de soare, cum străluceşte. Mereu m-au fascinat cărările care se pierd prin pădure, cărările care au un secret al lor, o forţă de atracţie uluitoare, frumosul în toate formele lui. Ce am făcut în ultima perioadă de viaţă asta a fost. Să caut frumosul. Am găsit să mă exprim fotografic şi am scris cărţi, vreo trei volume.

Am răbdarea în sânge. Poate vechea spaimă că n-am dosarul de cadre bun să fie o explicaţie. Pe frate-miu l-au luat din armată şi l-au băgat în mină pentru doi ani. Pe sora mea, Elena, au dat-o afară de la liceu, ajungând la şcoala profesională de vânzători. Iar pe mine m-au dat afară de la medicină. Dacă mama n-ar fi prins un post de bucătăreasă la fabrica IUTA, din Doina Ferentari, am fi murit de foame. De aceea eram internat la Gimnaziul Unic «Regele Ferdinand», şi în vacanţele lungi de vară, în urma unei cereri şi a unei anchete sociale, rămâneam tot la internat. Stăteam la 20 de minute de casă cu tramvaiul, dar mă duceam foarte rar. La internat mâncam marmeladă pe mămăligă şi ceai din coji de nuci. Într-o cămăruţă de 3/2 erau şase paturi suprapuse. Şi-n spălătorul comun, asemănător cu cel văzut când aveam să fiu recrutat militar, cu apă veşnic rece, îmi găsisem un colţ unde îmi cărasem o ladă, pe care stăteam şi citeam până noaptea târziu. Era spre closete, numai acolo lumina putea rămâne aprinsă. Aşa am citit Demonii, aveam 14 ani, acolo am citit Pădurea spânzuraţilor, Ultima noapte de dragoste şi Luceafărul. Luam cărţi de la biblioteca gimnaziului. Găsisem în podul casei din Şoseaua Măgurele, azi Sălaj, un registru vechi al tatălui meu, în formă de T, ca o cruce, cu câteva pagini scrise chiar de el. L-am tăiat cu un ferăstrău de mână, cu zimţii foarte fini, şi pe el îmi luam notiţe. Era atât de gros şi de greu, încât dacă privesc peste ani, atunci cred că mi-am format musculatura pentru a căra geanta cu aparate. Numai bliţul cântărea câteva gantere. Am luat viaţa pe cont propriu din clipa în care, la 11 ani şi o lună, în septembrie, tata m-a dus până la poarta gimnaziului şi mi-a spus cu mâna pe umăr: «Neluţule, tată, atât am putut să fac pentru tine! Dumnezeu să te aibă în pază». M-a sărutat pe frunte şi ne-am despărţit pentru foarte mult timp. Dar asta este o altă poveste. De-asta zic că răbdarea a crescut în mine odată cu frica. Vârsta a venit peste mine cu toate vicisitudinile ei. Nu ar fi greu dacă nu aş avea această oglindă în care mă văd continuu. E foarte greu. O suferinţă continuă.”