Astăzi e ziua ta, Maria Răducanu

Maria Răducanu, una dintre cele mai iubite şi mai apreciate artiste autohtone, a împlinit ieri 46 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

Îmi place să am amintiri, trecutul e un fel de trofeu
“Hrana pentru spirit nu are voie să fie second-hand”
 “Cânt mult, călătoresc, compun, înregistrez. Mă giugiulesc cu bebeluşii mici şi mari din viaţa mea. Am două fiice, Ana, în vârstă de 21 de ani, şi Zoe, în vârstă de aproape 3 ani. Sunt şi bunică, nepoţica mea Mina împlineşte peste câteva zile un an. Mi-e tare drag să fiu mamă şi bunică. Sufăr când nu le sunt destul de aproape alor mei. Respir uneori mult mai alert decât mi-aş dori, şi simt nevoia unei vacanţe. Dar n-o să am vacanţă decât prin ianuarie. Îmi doresc să fiu în stare să uit de telefon, mail, facturi, şi chiar să tac sau să cânt doar în bucătărie, când fac o plăcintă sau o musaca. Şi-n rest să mă bucur de ai mei.
După cum ştiţi, probabil, nu-mi prea vine la îndemână cuvântul . Am început să cânt de foarte mică, am cântat apoi la vioară, pe la 12 ani am descoperit chitara, am început să compun piese şi să merg pe la festivaluri de folk. La 19 ani, studentă la Iaşi fiind, am cântat la Festivalul de jazz de la Sibiu, într-un program dedicat lui Richard Oschanitzky, cu un quartet condus de pianistul Romeo Cosma. De 10 ani, viaţa mea gravitează aproape exclusiv în jurul muzicii. De câţiva ani, mi-am luat în propriile mâini destinul muzical, nu mai depind de ceea ce hotărăsc diverşi leaderi de proiect, îmi sunt propriul proiect şi îmi aleg cu grijă colaboratorii. Am ajuns să subzist prin vocea mea. Mi se pare minunat.
Nu ştiu dacă publicul, oamenii care mă ascultă, au nevoie de informaţii extracurriculare despre mine. În mod cert însă ar trebui să fiu auzită, văzută, cântând cât mai des şi mai consistent.
Ce înseamnă să fii artist în România de azi? Artistul e cam acelaşi peste tot. Imaginaţia, creativitatea, visul, caii verzi pe pereţi, într-un domeniu opus vieţii practice, se întâmplă destul de asemănător aici sau în Guatemala sau în Noua Zeelandă sau în Alaska. Societăţile aşa-zis mai evoluate protejează, respectă, susţin poate mai mult arta şi pe cei care-o slujesc. În mare, însă, e vorba despre acelaşi lucru, aici şi oriunde. E nevoie de Frumos, în mod fundamental, şi neîncetat trebuie spus asta, răspicat, strigăt, şoptit, în toate felurile, Cetăţii care pare să nu mai aibă alt zeu decât pe cel al Consumului. Uneori e evident mai important să-ţi hrăneşti spiritul decât stomacul. Şi hrana pentru spirit nu are voie să fie second-hand.
Nu-mi prea serbez ziua, adică mă folosesc de tot felul de trucuri pentru a acorda cât mai puţină atenţie momentului. Nu pentru că nu m-aş bucura. Mă bucur imens că sunt în viaţă, mi se pare mirabil că mi s-a mai îngăduit un an pe planetă, de vreo 20 de ani îmi iubesc vârstele, mi se pare că le merit, că nu e nicio păcăleală în asta. Şi de câte ori cânt mi se pare că e ziua mea. Şi am atâtea surse de bucurie pe care le folosesc în exces, cumva. De ziua mea cânt. Nu văd mod de a sărbători mai frumos.
Bilanţuri? Nu prea fac. Îmi place să am amintiri. Trecutul e un fel de trofeu, cu tot ce are el bun, rău, dureros, luminos.
De dorit, iar, îmi doresc foarte multe lucruri, lista de dorinţe de la 20 de ani seamănă izbitor cu cea de acum...
Avem o singură viaţă, care, oricât de lungă ar fi, trece într-o clipită. Să nu scăpăm şansa de a fi vii, de a ne bucura unii de ceilalţi, de a simţi vântul cosmic, aroma anotimpurilor. Să iubim. Iată. Ce clişee. Dar n-am altcum spune. Decât cu un cântecel. Hai la concert.”