Astăzi e ziua ta, Marina Constantinescu

Gazda emisiunii “Nocturne” de la TVR 1, critic de teatru, membru fondator al Fundaţiei Teatrului Act şi al Teatrului Act, primul teatru independent din România, cât şi membru fondator al Festivalulului Internaţional de Teatru de la Sibiu, Marina Constantinescu îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Stau, cot la cot cu timiditatea mea maladivă, şi privesc viaţa asta în faţă ca să pricep ce mai vrea de la mine”
Ştie să preţuiească, cîteodată, clipa
“Norocul meu sînt părinţii mei, fratele meu, prietenii mei şi Luca. Ultimul, dar nu cel din urmă. Părinţii mei au fost fabuloşi! De acolo vine tot. Ca dintr-un basm. Ne-au crescut într-un tărîm suspendat cumva între realitate şi ficţiune. Ei au filtrat răul, urîtul, minciuna, încrîncenarea. Au ştiut să preţuiască viaţa ca pe un dar. Cu toate ale ei, s-au bucurat de prieteni, de meseriile lor, de concediile la marea noastră blîndă sau învolburată, s-au bucurat de căţăratul pe munţi, de rîsetele din nopţi cu stele mai aproape de noi, de mersul la teatru, de petreceri ad-hoc, de tango-uri dansate pînă în zori. Ne-am bucurat unii de ceilalţi. Am trăit ca într-o transă. Cred că de aici şi dependenţa mea de ei. Nu doar de părinţi, în sine, ci de legătura cu nişte personaje magice, cu pelerine de poveşti, de stări şi de vibraţii. Cît au trăit, am ştiut că pot orice. Că nu există limite. În viaţă, în meserie. Că devoţiunea şi iubirea sînt inepuizabile. Au plecat pe rînd, discret... Am rătăcit. Pe nici un drum nu am găsit fărîmituri de pîine, boabe de ceva, urme de paşi care să mă ducă, înapoi, la ei. Şi abia atunci m-am trezit. Şi am înţeles că nu există decît un singur lucru definitiv pe lumea asta: moartea. În rest... Eu chiar cred că viaţa mea de zi cu zi este sub semnul unui miracol! Ca şi fiinţa noastră profundă. Pe care, uneori, nu dăm două parale. Să naşti şi să poţi să creşti un copil este un miracol. Să poţi să rîzi în hohote cu prietenii tăi pe malul mării, într-un sat fără numere la porţi, pe o terasă sub Lună, în ruinele de la Efes, la masa de Crăciun, într-un compartiment de tren, într-o cabină de teatru, să-ţi găseşti calea şi să mergi pe ea...fiecare poveste cu misterul ei îmi dă un sens să trăiesc pe lumea asta! Pot să spun că viaţa mea privită de alţii poate să fie un şir de nebunii doar pentru că ştiu să preţuiesc, cîteodată, clipa. Nu mereu. Dar fără focuri de artificii, fără mii de accesorii, ornamente adînc gîndite, fără strategii. Cei mai mulţi tresar doar la ce este excesiv, ieşit din comun, cum este acum cam totul în jur. Nu mai percepem şoaptele. Nici pe cele de amor. Urechile nu mai aud decît urlete. Ochii nu mai văd decît ce este enorm, monstruos. Nu mai ştim să apreciem simplitatea, firescul. Le dăm cu piciorul. Se rostogolesc şi intră într-o cutie enormă pe care lipim, ca roboţii, eticheta , . Vine maşina de gunoi şi o ridică. Dar acolo este viaţa noastră! Cu farmecul ei, cu întîmplările mărunte, cu statul la cafea, cu dusul copilului la şcoală, cu tremuratul cînd este bolnav, viaţa noastră cu zîmbete şi disperări netrucate, simple, simple, simple. Acolo sînt îmbrăţişările, tandreţea, tihna, cuvintele rostite, regretul celor ne-rostite. De asta nu-mi plac mie cutiile. Şi fug de ele. Nu vreau să împachetez nimic. Stau, cot la cot cu timiditatea mea maladivă, şi privesc viaţa asta în faţă ca să pricep ce mai vrea de la mine.”