"Astăzi e ziua ta..." Mircea Diaconu

Actor de autentic talent, magician al firescului, indrăgit de toate categoriile de public, Mircea Diaconu implineşte astăzi 58 de ani. Timpul nu pare să fi trecut peste el. Doar părul grizonat stă mărturie. In rest, este acelaşi... Ca in filme! La mulţi ani! • VIDEO - N-am gasit alta rima...

"Sunt de profesie provincial..."

Mircea Diaconu este actorul cu infinite posibilităţi de expresie, acela care aduce zămbetul pe buze şi căldura in sufletele celor umili. A absolvit liceul la Cămpulung Muscel in 1967 şi IATC "I.L. Caragiale" din Bucureşti in 1971. A debutat in 1970, la Teatrul Bulandra cu "Harfa de iarbă" de Truman Capote. Debutul in cinematografie a avut loc in 1971, cu filmul "Nunta de piatră" după I. Agărbiceanu, in regia lui Dan Piţa. In 1972, a fost angajat de către Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra unde a rămas pănă in 1982, cănd a devenit actorul Teatrului Nottara. A fost primul actor din Romănia care şi-a dat demisia, devenind liber-profesionist (1990). A mai avut colaborări la Teatrul Mundi şi Teatrul Naţional I.L. Caragiale.

"Dacă sunt isteţ, aş fi ultimul care aş spune lucrul ăsta. Cert este că de mult, undeva in munţi, m-am intălnit cu un cioban. Nu scria nimic pe mine şi el se uită la mine şi imi spune: «Dumneata eşti ăla care face pe prostu’ la televizor?». Şi eu am zis da, şi zice: «Sper că nu te-ai supărat!». «Nu, cum să mă supăr?». «Păi, cum să te superi, că numai deştepţii pot face pe proştii!»".

Şi pe scena teatrului şi pe platoul de filmare m-am simţit la fel de bine. In funcţie de cel cu care lucram sau ce personaj aveam de făcut oriunde. Faptul că sunt profesii destul de diferite sau tehnici destul destul de diferite, nu m-a speriat niciodată pentru că am avut norocul să le practic din plin pe amăndouă. M-am simţit bine, chiar ca peştele in apă, dar repet, atunci cănd am avut un personaj care m-a pasionat sau cănd am lucrat cu oameni dăruiţi.

Dificil de spus ce stări sufleteşti m-au impins să scriu cărţi, mai ales că au fost mereu altele. Am inceput să scriu de tristeţe, de singurătate, de neputinţe, de umilinţe şi mai ales pentru faptul că noaptea, cănd terminam un spectacol, cănd ajungeam acasă, nu puteam niciodată dormi. Simţeam un fel de surescitare, şi atunci am simţit nevoia să descarc prea plinul de peste zi sau nu numai. La inceput scriam pur şi simplu aşa cum un om drogat probabil are nevoie neapărat de ceva. Aveam nevoie neapărat să mă descarc ca să mă liniştesc, să mă calmez, să mă simt bine, să pot dormi. Apoi, pas cu pas, am inceput să fac construcţii, după ce am inceput să construiesc cuvintele, să le şlefuiesc, să le modific, am inceput să capăt bucuria de a scurta intr-un fel in fraze. A inceput să mă pasioneze pas cu pas şi incet-incet am ajuns şi la cărţi, am ajuns şi la premii literare şi la ceva ce imi face foarte mare plăcere, dar, din păcate, nu am avut curajul, tăria să fac ceea ce mi-a venit de multe ori... să ucid actorul şi să-l las să trăiască pe scriitor. Şi atunci, cele patru cărţi pe care le-am scris au corespuns toate unor concedii medicale.

Mi-am pus şi eu intrebarea cu ce personaj dintre cele pe care le-am interpretat mă asemăn. Probabil că in toate e ceva in mine, dar dacă ar fi să decid cred că cel din «Mere roşii» mi-ar semăna. Personajul era şi destul de bătăios, ceea ce eu nu par, dar sunt.

Una dintre problemele actorilor este că au anumite vise, anumite opţiuni, idealuri. Nu am avut niciodată lucrul ăsta, am un singur principiu pe care il aplic cu disperare. Am inţeles de mic copil că cel mai important lucru este să faci căt mai bine ceea ce in clipa aceea ai de făcut.

Nu aş zice că am făcut sacrificii pentru cariera mea. Am construit o familie, nu am renunţat la ceva pentru profesie şi asta mi-a dat alte satisfacţii in plus, foarte importante, majore chiar. Nu am sacrificat absolut nimic pentru meseria mea.

Mă felicit, fiindcă am aplicat din instinct, din copilărie, un fel de supunere oarbă, dar inţeleaptă zic eu, in raport cu ceea ce numim destin, divinitate, căteodată chiar intămplare. M-am suspus fără să crăcnesc la tot ce mi-a venit de Sus intr-un fel. Nu de la ceilalţi, nu de la oameni, ci de Sus, ca destin. Şi atunci am fost impăcat şi mulţumit, chiar poate cănd mi-am dorit ceva foarte mult, şi soarta nu mi-a dat. Nu m-am supărat, absolut deloc şi am avut dreptate, pentru că intotdeauna mi-a dat ceva mult mai bun decăt imi trecuse mie prin cap.

Cea mai mare realizare profesională - clipa in care la 17 ani am avut curajul, fără nici o motivaţie, vreo justificare, să dau admitere la Teatru. E motorul tuturor lucrurilor de mai tărziu. Celelalte au fost doar ca nişte cărămizi care s-au adăugat una celeilalte intr-o construcţie. Nici una nu a fost mai cărămidă decăt cealaltă, toate au fost la fel. In această «casă», «colibă», «cocioabă» sau ce-o fi ea care se numeşte Mircea Diaconu cel cunoscut, actorul, cu filmele sale, cu rolurile sale, cu spectacolele de teatru şi cu tot ce am făcut pănă acum. Nu am nici un motiv să regret ceva major.

Obişnuiesc să spun că sunt de profesie provincial. Pentru că a fi provincial nu inseamnă neapărat că te-ai născut undeva departe, ci faptul că ai primit un anumit gen de educaţie care este exclusă marilor oraşe, inclusiv Bucureştiului. Este vorba despre acel set de principii morale şi de convieţuire pe care oamenii care trăiesc undeva departe, in mici comunităţi, le au şi le practică. Acolo ele există in continuare, oamenii işi dau bună ziua, se respectă intre ei. De asta spun că sunt provincial şi o să continuu să fiu căt o să fiu.

De ziua mea imi urez să fiu sănătos! Toate dorinţele mele in imprejurările in care ai voie să iţi doreşti ceva se leagă de copiii mei, de familia mea, de părinţii mei şi de soţia mea, de binele lor...".

N-am gasit alta rima...Â