Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am cunoscut ca actor, tânăr debutant, în compania marelui Toma Caragiu. Apoi ca scriitor, citind fascinată “La noi, când vine iarna”, prin anii ’80. Prima carte a scris-o pe hârtiuţe, pe şerveţele demachiante de la teatru. A scris în tren, în restaurant, tot timpul. S-a născut la ţară şi rezistă oriunde, în orice condiţii. Dacă nu ştiaţi, în satul său sunt multe livezi cu nuci, pruni şi meri, între Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş. A crescut cu simţul mirosului, aproape de un nuc imens şi de poveştile copilăriei ce populau acel nuc, cu spiriduşi şi zâne. Şi pentru că s-a născut de Crăciun, totul se leagă de iarnă, sarmale, cozonaci, porc, săniuş. A avut parte de stagiuni cu premiere, deplasări în ţară, turnee în afară, filme, dar şi de prietenii lungi de-o viaţă cu Oameni adevăraţi. Un OM ocupat, pe nume Mircea Diaconu, îşi sărbătoreşte în Ajunul Crăciunului ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
Nu mai sunt spaţii pentru gânduri, pentru meditaţie, nu mai sunt spaţii deloc
“Eu nu-i zic an greu celui care tocmai este pe sfârşite. Nu-i zic deloc an greu. Absolut deloc. Dacă vă referiţi la ce vede lumea la televizor despre mine, acestea sunt lucruri asumate. În clipa în care am acceptat, în 2008, să candidez pentru oraşul meu, Câmpulung Muscel, am discutat în familie şi ne-am asumat cu toţii, copii, soţia mea. Au spus: «Da, du-te!» Am spus: «Atenţie! O să aflaţi din ziare despre mine că am omorât oameni, că am copii din flori, tot ce nici nu vă trece prin cap». Băiatul meu a spus: «Şi ce? Ai omorât tu pe cineva? Nu. Atunci, ce-ţi pasă. Tu ştii că nu ai nici o problemă!». Atunci aşa am făcut. Am intrat, mi-am asumat. Tot ce am spus sunt lucruri pe care le gândesc, le simt despre ţara mea, despre neamul meu de când mă ştiu. Tot ce a fost a reprezentat o formă de comunicare, cred, extrem de necesară, cu neamul meu. Dacă în urma acestei comunicări, acestor spuse ale mele, am primit o reacţie absolut disproporţionată din partea puterii, forţei, serviciilor, structurilor, agenturilor ca să spun aşa, înseamnă, după capul meu cel puţin, că am atins nervul sistemului. Ceea ce în final, trecând peste nopţile mele nedormite, pe care mi le-am asumat, un fel de mulţumire, un fel de împăcare că mi-am făcut datoria. Nu e un an greu, e un an asumat!
Să scriu? Timp să scriu? Of! Am oftat în clipa asta. Notaţi acest lucru, că oftatul meu nu poate fi auzit de către cititori. Am încercat cam de vreo trei ori în viaţa mea de actor, când făceam film după film şi eram în top, să mă las de toate şi să scriu. Era şi este tot ce-mi doresc pe lume mai mult. Din păcate, nu am avut tăria. Am zis mereu mai fac şi asta, şi abia după aceea. Mereu s-a întins şi n-am putut. Aşa că acele puţine cărţi pe care le-am scris au fost cărţi mici scrise în concedii medicale. Fiecare carte a fost un concediu medical. Mereu am zis că o să aştept ultimul concediu medical, care e pensia, e şi ea o formă de concediu medical, ca să mă apuc de scris şi să fac numai asta. Până la pensie mai am doi ani. În aceşti doi ani încă voi fi o fiară, o să ţin gura deschisă, indiferent ce mi-ar face dânşii, ca să nu zic dânsul, dânsul prin dânşii, şi după aceea o să scriu. Sigur, o să scriu lucruri blânde, normale, cuminţi. Nu sunt un revoltat, nu sunt un furibund, nu sunt un bătăuş absolut deloc. Nu mă răzbun prin scris. Vreau să scriu despre ce cred că este frumos şi important în viaţă. Sunt ca un burete de lucruri strânse în mine pe care trebuie să le pun pe hârtie, ca să mă uşurez. Ca să las şi eu ceva în urmă. S-a schimbat lumea şi nu mai sunt spaţii pentru gânduri, pentru meditaţie, pentru aşezarea stărilor în tine. Nu mai sunt spaţii deloc, deloc. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi, parcă ne aleargă cineva mereu cu un bici din spate «Hai, hai!» Nici nu ştiu către ce, că trece ziua, te aşezi în pat, mai citeşti două rânduri, ca un robot aproape şi te întrebi ce ai făcut astăzi, ce ai muncit azi. Sfârşitul lumii e doar o afacere, atât. Ca şi încălzirea globală, după părerea mea. Sunt afaceri profitabile şi atât. La fel şi cutremurele care vin, pe care cineva le anunţă.
Sărbătorile de data asta au un singur defect. Hai să zic unul şi jumătate. Jumătatea de defect este că nu mai tăiem porc anul acesta. Am cam îmbătrânit, să zicem. Nu tăiem, luăm cât trebuie. Atât. Simbolic. Defectul principal este că soţia mea, mama noastră, că aşa am salvat-o şi în memoria telefonului meu «E mama noastră», trebuie să facă un tratament la Băile Felix, reumatic, obligatoriu, şi nu are alt spaţiu deloc decât de sărbători, până-n Anul Nou fireşte. În Ajunul Crăciunului, când e ziua mea, o să fiu eu cu copiii, fratele meu, cam atât. În rest, sărbătorile nu au nici un defect, avem brad, avem de toate. Vinul, pe care-l fac din via din curte, mi-a ieşit extraordinar de bine.
Ţuica de la ţară a ieşit incredibilă. A fost un an extraordinar de ţuică de prună. Şi Teatrul Nottara se sprijină pe vinul meu, pe ţuica mea. De zece ani aşa i-am obişnuit, cât am fost directorul lor, acum nu mai sunt de un an, dar tot colegul lor şi membru al familiei teatrului sunt. Fără vinul meu, fără ţuica mea şi fără fasolea lui Ion Haiduc, de exemplu, alt coleg de-al nostru, nu se poate. Sărbătorile fără de ele nu se poate.”
