Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se spune că tot ce faci bun în viaţă se întoarce la tine, că o faptă bună săvârşită te va mângâia atunci când ai mai mare nevoie. Poate de aceea oamenii care se dăruiesc pe ei înşişi celor din jur se simt uneori binecuvântaţi fără să ştie de ce, mai ales că ei privesc binele ca pe ceva absolut firesc. Câte a dăruit regizorul Mircea Mureşan atâtor generaţii prin filmele sale, mai ales prin serialul “Toate pânzele sus”, suntem convinşi că nu trebuie să mai scriem aici. Doar să amintim faptul că şi acum bucură multe suflete de copii sau oameni mari, şi acum îndeamnă la meditaţie asupra celui mai frumos sentiment uman, cel al prieteniei. Printre filmele sale regizorului Mircea Mureşan se numără “Răscoala”, după Liviu Rebreanu, “Baltagul”, după Mihail Sadoveanu, “Ion, Blestemul pământului, blestemul iubirii”, “Horea”, “O lebădă iarna”, “Maria şi marea”, “A doua cădere a Constantinopolului”. Sub masca pe care şi-o aşază singur, de “dur, rezistent şi încăpăţânat”, se ascunde o personalitate dintre cele mai puternice, dar şi o blândeţe aparte pe care doar cei apropiaţi, mai ales familia, o cunosc. De curând, a primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului în care s-a născut, Sibiu, onoare pe care o păstrează într-un colţ de suflet cu bucurie şi cu o imensă modestie. Astăzi, Mircea Mureşan împlineşte 85 de ani, iar Jurnalul Naţional îi urează La mulţi ani!
“Astăzi, 11 noiembrie, îmi permit să-mi însuşesc sintagma din întrebarea dumneavoastră, «de-a lungul vieţii»… «lungi», aş adăuga. Misterul lungimii nu sunt în stare să-l descifrez. E poate un simplu cadou al naturii, sau simplu noroc? Unii afirmă că şi «norocul» e fenomen dialectic pentru că e determinat de întâmplări. Atât de multe fapte se încrucişează, se determină între ele, unele pe altele. Am întâlnit mai mult sau mau puţin ocazional cohorte de oameni, cu O mare, în numeroase unghere ale micuţei noastre planete, risipită printre stele. Le păstrez imaginea afectivă, deşi cei mai mulţi au plecat spre alte tărâmuri. Nu cred că prietenia e un secret. E, de asemenea, un dar al vieţii. De la un Dumnezeu. Al nostru, al indienilor, al chinezilor, al arabilor, al evreilor. O cinstire reciprocă! Dacă îţi vine să spui sau ţi se spune: «Mă cinsteşti cu prietenia ta!» atunci ai împărtăşit cu cineva un minunat secret.
Am văzut mulţi copii mai talentaţi decât părinţii, în aceeaşi artă sau îndeletnicire. Dar şi invers, Contează mult atmosfera şi influenţa din familie. De exemplu, părinţii mei au fost ţărani şi muncitori. Se duceau la câte un film. N-aveau cum transmite şi «moştenire». Spuneţi «har primit la venirea pe lume». Cred că există. Dar se impune şi «norocul». Cineva să-l descopere şi să-l cultive. Pe urmă «chemarea», «voinţa», «energia», munca enormă! Să luăm exemplu talentul fetiţelor de la gimnastică.
Regia e o profesie, o artă dacă vreţi, atât de vastă, atât de «fără asemănare» cu altele, încât nu poate exista ceva care să nu conteze, din viaţă, din realitate, din cultură, din cunoaşterea profesioniştilor din universul cinematografiei, din toate cele. Inclusiv din mizeriile existenţei, din politică, scandaluri demimondene, din degradarea caracterelor şi a moralei.
Nu avea cine să mă încurajeze pe acest drum necunoscut. L-am dibuit singur. La liceu ne era interzis să mergem la cinema. În ziua de 1 mai 1941, de sărbătoare, s-a dat intrare liberă la toate cinematografele din Sibiu. Am intrat dimineaţa… şi n-am mai ieşit niciodată. Prin adolescenţă am practicat şi boxul. Am primit pumni grei, am şi căzut, dar m-am ridicat întotdeauna. şi în cinematografie am primit lovituri grele, dar n-am căzut niciodată. Am rezistat cu îndărătnicie până la gongul final care a sunat în favoarea mea.
Dă artistul ceva lumii sau ia ceva de la ea? Mai întâi ia, pe urmă dă ceva… Dacă are ce. Dacă ar fi să descriu într-un cuvânt viaţa de regizor aş spune doar atât: grea! Am o singură aşteptare de la cei cu care mă întâlnesc pe drumul vieţii. Să nu mintă. Spuneţi că oamenii şi-au pierdut speranţa într-o viaţă mai bună. Mi-e teamă de asemenea generalizare. Sper în creşterea spre înţelepciune a generaţiei care urmează acum, după aceasta prezentă, prima de după o «revoluţie» dezamăgitoare. Deşi am colindat lumea, nu mi-a trecut prin minte, nici o clipă să părăsesc România. Pământul românesc? Este cel în care voi rămâne. Ce cuvinte descriu ceea ce fac acum? Nădejdea în sănătate, să închei cartea la care scriu de vreo doi ani, numită, dacă vi se pare sugestiv: «Traista cu filme»”.
