Astăzi e ziua ta, Radu Mihăileanu

Regizorul Radu Mihăileanu se consideră un martor al epocii sale, încercând să o înţeleagă cu mult mai multă subtilitate. Arta sa este o pasiune, la fel şi călătoria, deoarece colindând lumea reuşeşti să înţelegi câte puţin de la fiecare. Este bine cunoscut pentru filmele sale, “Train de vie”, “La source des femmes” sau “Trahir” şi “Concertul”, iar în acest an va participa la secţiunea Les Séances Spéciales a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, ca producător şi coscenarist, cu documentarul “Caricaturistes, fantassins de la démocratie”, regizat de Stéphanie Valloatto. Radu Mihăileanu împlineşte astăzi 56 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

Umorul poate fi o unealtă de revoltă împotriva prostiei
“Cred că marea problemă cu care ne confruntăm azi nu e criza financiară, ci criza de încredere”
“Ca regizor, mă preocupă problematici care ţin de condiţia umană. Cum poţi să ai parte de stima celorlalţi când tu nu te mai respecţi, când ţi-ai pierdut demnitatea şi nu mai crezi în tine şi în natura umană? Asta cred că e de fapt marea problemă cu care ne confruntăm în ziua de azi. Nu criza financiară, ci criza de încredere. Cum deschizi televizorul, radioul sau ziarele, totul e tragic. E criză economică, e criză socială, e criză identitară, ecologică, avem impresia că, orice ar face, omul dă greş. La ce foloseste cultura? Armonia în societate se poate regândi prin cultură şi educaţia de a-i învăţa pe ceilalţi să gândească şi să înţeleagă complexitatea lumii. Să aibă ei înşişi o opinie personală, o capacitate subtilă de a analiza omenirea şi de a se exprima, într-un cuvânt să înţeleagă cultura ca o formă de protecţie împotriva manipulării. Cultura este indispensabilă, pentru că ne învaţă să înţelegem complexitatea, în timp ce incultura ne împinge la simplitate, noi devenind astfel uşor de manipulat. Cei care investesc puţin în cultură sunt nişte inconştienţi care nu-şi dau seama cât rău fac generaţiilor noastre şi generaţiilor viitoare.

N-am adoptat umorul conştient. A venit de la sine, cum s-a întâmplat la toţi românii. Înainte de ’89, eram campionii bancurilor. Cu cât sufeream mai mult şi cu cât Ceauşescu mai dădea o lege, cu atât mai repede apăreau bancurile. Umorul e un reflex. Acest reflex se combină şi cu identitatea mea ebraică: trăind atât de multe tragedii – de la Moise, la Avram şi la Holocaust – evreii au inventat umorul ca să-şi dovedească lor înşişi că există. Am descoperit umorul când l-am descoperit pe Chaplin. A fost omul care, pentru prima dată, m-a făcut să înţeleg că pot să-i fac pe spectatori să râdă prin film, prin artă. Cred că râsul e o formă de fericire a omului, dar şi că prin umor putem fi inteligenţi. Umorul poate fi o unealtă de revoltă împotriva prostiei. Primele filme le-am făcut în şcoală şi a fost fermecător pentru că mi se părea că mă apropii eu însumi într-un fel de stilul lui Chaplin. Pentru mine nici nu s-a pus problema să rămân în ţară pentru că sufeream foarte tare că nu puteam spune ce gândeam. Simţeam că mă sufoc din acest motiv. Primele mele filme au fost comedii burleşti asemănătoare cu ale lui şi pe subiecte politice, pentru că mă urmărea politica, fiind un om scăpat din dictatură. După ce am terminat studiile am făcut scurt-metraje pentru a-mi câştiga existenţa. Dacă reuşesc să fac un film care să ajungă la oameni mă bucur. Eu fac filme pentru spectatori, nu pentru mine. Într-adevăr, încerc să nu fac concesii, fie ele spirituale sau artistice. Dar singurul meu vis este ca fimele mele să fie accesibile publicului. Cred că în momentul de faţă cinematografia românească e una dintre cele mai puternice din lume şi o dovedesc premiile şi încasările pe care le au filmele româneşti în lumea întreagă.”