Astăzi e ziua ta, Sanda Nicola

Sanda Nicola, prezentatoarea ştirilor de weekend de la Digi 24, împlineşte astăzi 35 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Am o relaţie specială şi tumultoasă cu norocul. N-a venit niciodată când am bătut eu din picior cu nerăbdare. Nu s-a arătat niciodată când am jucat la loto şi a refuzat categoric să-mi ofere ceva nemuncit. Însă m-a aşteptat întotdeauna cu braţele deschise la capătul unei curse nebune cu propriile limite şi m-a răsplătit de fiecare dată când mi-am dovedit perseverenţa. De unde am tras concluzia că norocul vine la mine doar atunci când îl merit.

“Absolut orice e posibil câtă vreme mergi cu mintea deschisă la întâlnirea cu destinul tău”
M-am străduit mereu să-mi păstrez intactă capacitatea de-a mă lăsa impresionată. Plâng de bucurie, am emoţii din te miri ce motive, mă fâstâcesc şi la vârsta asta în prezenţa oamenilor cu adevărat «mari». Dacă într-o zi nu o să mai am emoţii în faţa unor oameni precum Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc sau Tudor Gheorghe, atunci înseamnă că «m-am stricat de cap», vorba bunicii mele.

Iau fiecare zi ca pe încă o şansă să îndrept lucrurile şi cred că absolut orice e posibil câtă vreme mergi cu mintea deschisă la întâlnirea cu destinul tău. Destinul există, te aşteaptă, dar trebuie să-l cauţi. Nu va veni niciodată el să-ţi bată la uşă, să te dea jos din pat şi să-ţi pună în braţe harta după care să mergi prin viaţă. Nu merge aşa, pentru mine n-a fost aşa. Am umblat mult timp buimacă printr-un labirint şi mi-am căutat destinul plecând pe drumuri care n-au dus nicăieri, bătând la uşi care, după ce că s-au deschis greu, dădeau către lumi cărora nu-mi doream să aparţin. Însă osteneala n-a fost nicidecum în zadar. Din toate aceste căutări, posibilităţi eliminate una câte una, am înţeles cine sunt cu adevărat, iar acum cred că merg în linie dreaptă către ceea ce s-ar numi destinul meu. Da, sunt în continuare departe de el, însă nu mai rătăcesc, acum ştiu drumul.

Când mă gândesc la copilărie, văd cea mai simpatică şi mai autentică versiune a mea. Nu cea mai reuşită, nici cea mai fericită, dar fără îndoială cea mai interesantă. Eram un copil foarte emotiv, dar deosebit de competitiv şi ambiţios. Privind înapoi, amintindu-mi perfect gheaţa din stomac şi hiperventilaţiile inimii înainte de fiecare serbare şcolară, tot nu înţeleg de ce mă străduiam cu atâta disperare să mă calific pentru rolul principal din scenetă. Aşa cum nu înţeleg de ce urcam pe bloc, deşi tremuram din toate încheieturile sau de ce înotam cu ceilalţi copii în Mureş, deşi îmi era frică de moarte că vine un vârtej şi ne înghite pe toţi. N-am fost niciodată un copil relaxat, liniştit. Am fost mereu în stare de alertă, pregătită pentru următoarea confruntare cu fricile mele. Eram extrem de sociabilă, aproape perfect integrată în toate mediile în care «aterizam», însă întotdeauna m-am simţit diferită de ceilalţi şi îmi era frică de această diferenţă. Între prietenii de la bloc eram diferită pentru că învăţam bine, între prietenii de la şcoală eram diferită pentru că veneam de la periferie. Şi, cu toate că eram îndrăgită şi acolo şi dincolo, eu tot n-aveam linişte şi mă simţeam datoare să estompez diferenţele. Acum îmi dau seama că m-am apucat de fumat doar ca să-i impresionez pe prietenii de la bloc, şi-l citeam pe Hegel doar ca să-i impresionez pe amicii de la şcoală.

Pentru dascălii mei de la Şcoala Generală «Andrei Şaguna» şi de la Colegiul Naţional «Decebal» Deva am o recunoştinţă aparte. În mod sigur le-am dat mari bătăi de cap. Diriginta mea din liceu, profesoara de limba latină Viorica Ciucian, îmi spunea cu sinceritate la reuniunea de 15 ani de la absolvire: «Sanda, te urmăream cum faci zi de zi echilibristică între a fi superficială sau excepţională, veşnic indecisă dacă o să-ţi valorifici inteligenţa şi creativitatea sau vei abandona totul». Am zâmbit şi am tăcut atunci, ştiind că are dreptate. Îi răspund acum: Doamna dirigintă, dacă n-am abandonat, e pentru că dumneavoastră nu m-aţi abandonat. Aţi crezut în mine în fiecare zi, chiar şi atunci când nu-mi făceam tema şi vă răspundeam în doi peri la orice m-aţi fi întrebat. Aţi pus în relaţia cu mine tact pedagogic, instinct matern şi răbdare de fier. Aţi intuit perfect că mă motivează încrederea, nu pedeapsa şi critica, iar încrederea dumneavoastră m-a întors din drumul spre multe boacăne. Vă mulţumesc şi vă doresc numai bucurii!”