Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fără trăire lăuntrică, fără acea ardere ce te lasă fără cuvinte, un actor se transformă în simplu executant. Important este cel care dirijează această ardere, căci fără indicaţiile sale intensitatea flăcării nu ar mai fi ajunge unde trebuie. Unul dintre aceşti maeştri ai scenei este Silviu Purcărete, pentru care spaţiul scenic are o dinamică proprie. Regizorul Silviu Purcărete pune întrebări, oferă răspunsuri, ascultă, vorbeşte uneori, are răbdare, gândeşte, se concentrează, este fără nici o îndoială un jucător în echipă. Primul film al său, “Undeva la Palilula”, din distribuţia căruia fac parte şi actori de la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu (TNRS), a fost unul dintre marii câştigători ai Galei Premiilor Gopo de anul acesta. Regizorul Silviu Purcărete împlineşte astăzi 63 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Cred într-adevăr că fiecare spectacol terminat este un eşec. E un eşec în raport cu visul iniţial...”
“Sunaţi-mă puţin mai târziu, acum sunt în maşină. Nu pot să vorbesc astfel. E nevoie de atenţie!”, mi-a spus maestrul Purcărete. Spectacolele sale te lasă cu gura căscată. La propriu. Nu o dată participanţii au ieşit transfiguraţi după ce au respirat în ritmurile sale teatrale, pentru că nu poţi spune că eşti simplu spectator la montările lui Silviu Purcărete. “Am avut nenumărate experienţe în lume, care m-au îmbogăţit, am lucrat cu companii foarte bune, dar, cred, cel mai eficient lucrez aici, acasă, chiar dacă posibilităţile tehnice şi financiare sunt mai modeste. Sunt un perfecţionist, dar, deşi uneori văd hibele spectacolului, le accept, pentru că orice organism viu e imperfect”, spune regizorul Silviu Purcărete. “Nu întotdeauna ai parte de aplauze. Mai eşti şi huiduit uneori, dar face parte din farmecul profesiei. Un regizor începe întotdeauna prin a-şi pregăti spaţiul, care este o funcţie organică a spectacolului. Având un tip de percepţie mai degrabă plastică decât literară, întâi văd lucrurile şi abia apoi le transpun în cuvinte. Filmul are viaţa lui. Avantajul faţă de un spectacol de teatru este că el există undeva, fixat pe un material, şi când am chef mă pot întoarce la el şi mă pot uita. Un spectacol de teatru filmat e cu totul altceva, deşi e mai bine decât nimic. Cred într-adevăr că fiecare spectacol terminat este un eşec. E un eşec în raport cu visul iniţial, chiar dacă visul e mai confuz, mai puţin articulat. Întotdeauna intenţiile iniţiale sunt mai multe, sunt lucruri pe care îţi propui să le realizezi, lucruri care par simple, dar pe care încerci să le pui în practică şi observi că ele sunt mult mai complicate. Concluzia e că te vezi obligat să faci compromisuri.” Silviu Purcărete a fost numit cel mai ofertant şi interesant regizor din România, deşi acuzat că spectacolele sale oferă imagini vizuale fabuloase, care se simt, nu se ascultă, textul trecând de cele mai multe ori în plan secund, regizorul se îndreaptă spre o zonă cu siguranţă greu accesibilă acelora obişnuiţi cu formula clasică a spectacolului de teatru. Emoţia este ceea ce rămâne în palmele tale, în sufletul tău, după ce asişti la ceea ce imaginaţia maestrului Purcărete aşază uimitor pe scenă.
