Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Îmi urez mentalitate de învingător"
"Mă trezesc cu ştiri şi adorm cu ştiri. Chiar şi în concediu, citesc
ziare şi am grijă să fie un calculator prin preajmă, conectat la
internet", mărturiseşte jurnalista. Simona Gherghe împlineşte astăzi 31
de ani.
A devenit om de televiziune dintr-o pură întâmplare. "Înainte de a mă angaja la radio, am participat la o preselecţie pentru postul de prezentator de ştiri la PRO TV Iaşi. Am fost respinsă pe motiv că nu sunt telegenică. Renunţasem cu desăvârşire la ideea de a face televiziune, până într-o zi, când am dat o probă la un post local şi am intrat!". A venit la Antena 1 Bucureşti în aprilie 2002 ca editor prezentator de ştiri şi reporter video la Obervator. Asta este pe scurt povestea sa.
"Mi-e greu să scriu despre mine. Întotdeauna am admirat la alţii capacitatea de a se poziţiona în centrul discuţiilor sau al situaţiilor.
Cred că n-o să-mi înfrâng niciodată timiditatea, în ciuda tuturor eforturilor mele şi, credeţi-mă, nu trece nici cu vârsta! Că tot suntem la rubrica sărbătoriţilor... Singura luptă cu timiditatea în care am învins eu, şi nu ea, a fost momentul în care am intrat în presă şi, în special în televiziune. A învins atunci şi, de atunci, orgoliul de a mă vedea pe sticlă. Şi, recunosc, îmi place! Mi-a plăcut de la primul jurnal, deşi nu mi-am dorit asta!
Copil fiind, nu mi-am imaginat niciodată, în joacă, în faţa oglinzii, că sunt crainică, aşa cum se numeau, pe vremuri alea, prezentatoarele. Mă jucam, în schimb, de-a actriţa... Dar tot de la primul jurnal, am ştiut că pot s-o fac, pentru că nu am trac, n-am avut niciodată. Nu mi-e frică de cameră (obiectul ăla care pe unii îi înhibă de moarte!!!) Dimpotrivă, când sunt acolo, la ştiri, n-are cum să nu-mi iasă lucrurile aşa cum mi le doresc! Nu ştiu ce e. Pasiune, plăcere, narcisism (de ce nu?), microb... Poate puţin din toate. Dar sigur mi-a schimbat viaţa.
Televiziunea m-a adus la Bucureşti din Iaşi. Şi aici a trebuit să învăţ s-o iau de la capăt. Într-un oraş care nici acum nu îmi place, ne tolerăm reciproc, departe de ai mei, într-un mediu concurenţial în care nu întotdeauna câştigă cel mai bun. Nu e ca-n filmele americane, aşadar... E cam ca-n buletinele noastre de ştiri, cu hard-news şi soft-news.
Şi m-au mai schimbat televiziunea şi Capitala, în sensul că m-am călit aici. Nu găseşti nimic din duioşia oraşului de provincie şi a oamenilor de acolo. Şi, poate, nu întâmplător, oamenii apropiaţi mie nu sunt din Bucureşti! Mi-e dor primăvara de Copou, de Sararia adolescenţei mele, de bojdeuca lui Creangă unde chiuleam (foarte rar, e drept...), dar mai ales mi-e greu, pentru că părinţii mei sunt departe. Dar ştiu că se uită la ştiri zi de zi şi asta mă ajută mult. În rest, vreau să văd cât mai multe, să mă plimb, să citesc, să râd mai mult, să schiez, să înot, să văd filme bune. Ce-mi urez eu mie, de ziua mea? Mentalitate de învingător!"
