Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ca artist, nu poţi face parte din turmă, nu poţi fi un oarecare, trebuie să respiri artă, căci doar pentru ea exişti. Ca scriitor, doar tu ştii cât doare modelarea sufletului tău pe hârtie când ţi se pune echerul peste rânduri sau cum tai aripile cuvintelor ca să încapă într-un format A4. Ca muzician, e greu să dezvălui celor care nu te cunosc o piesă compusă într-un moment de cumpănă şi restrişte. Ţi-e teamă uneori că nu eşti înţeles. Stela Enache a respirat muzică lângă un astfel de muzician altfel, aparte, fiind soţia lui Florin Bogardo, pe care l-am pierdut în 2009, ale cărui piese încă le fredonăm cu toţi. Purtătoare a unui mănunchi de chei fermecate, ce deschid uşile universului sufletesc, Stela Enache ne-a luminat pe toţi cu darul primit de la ursitoare atunci când a venit pe lume, glasul. Interpreta îşi sărbătoreşte mâine ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
Mă simt o femeie bogată pentru că am prieteni. Adevăraţi.
“Prima mea dorinţă după ce a murit Florin a fost să mă închid, să nu mai ies din casă, să nu mai ştiu de nimeni, nu voiam să mai fac nimic. Aşa cum întotdeauna Dumnezeu le aranjează pe toate, mă simt o femeie bogată pentru că am prieteni. Adevăraţi. Aceşti prieteni mi-au spus că trebuie să ies din casă, preocupaţi să nu intru în depresie. Apoi a venit Festivalul de la Mamaia unde am primit o diplomă atât eu, cât şi Florin, am fost adânc emoţionată şi nu am putut spune nu. Aceea a fost prima mea ieşire după moartea lui Florin. Tot nu am fost convinsă, tot voiam să fug de lume şi de mine în primul rând, dar o aveam pe mama şi trei ani am avut grijă de ea. Până când a închis ochii nu a ştiut că Florin a murit. Am reuşit asta. Nu mai avea noţiunea timpului, îmbătrânise. Mă tot întreba de el şi eu îi spuneam că atâta vreme cât zeci de ani eu am fost plecată în turneu a venit rândul lui să plece. Mi-am spus apoi că trebuie să lupt pentru ca numele lui Florin să nu moară şi muzica lui la fel. Am început să mă gândesc la nişte proiecte pe care nu am reuşit să le demarez încă, dar sunt în discuţii. Am un proiect mare, de muzică pop simfonic de care am mai vorbit. Un proiect stufos, care necesită timp şi bani, şi acum sunt pe punctul de a-l demara. Al doilea, mai mic, a venit acum în decembrie când, făcând curăţenie prin hârtii, am găsit nişte piese vechi ale lui Florin care nu s-au cântat niciodată, care au şi versuri, şi am fost foarte fericită. Sper ca anul acesta să fie primul proiect dus la capăt. Măcar două, trei piese să le dau la cântat. Cel care a fost lângă mine şi care mi-a spus ce să fac şi să demarez proiectele a fost Adrian Enescu, un om excepţional, un compozitor extraordinar, ştiu că l-a iubit, l-a apreciat şi l-a respectat pe Florin. Când va fi cazul cred că voi apela la el, pentru că vrea să facă şi două sau trei orchestraţii pentru proiectul mare. Suntem încă la stadiul de gândire. Toată muzica e pe CD-uri, partiturile, ca să nu se mai piardă. Le am acum bine puse pe toate. Cred că va fi astfel mai uşor să pun în practică aceste proiecte.
Am avut parte şi de întâlnirea cu colegii de facultate, dar şi cu cei de la liceu, 40 şi respectiv 45 de ani. Ne-am întâlnit la Cluj şi la Reşiţa. Am mai ieşit iarăşi din stare. A fost emoţionant pentru că eu cu aceşti colegi de la Cluj nu m-am întâlnit niciodată în 40 de ani. Cu ceilaţi m-am văzut la 20 de ani şi apoi după 25. Eu nu mai am de gând să cânt pentru că sunt un om cu picioarele pe pământ, dar atunci când este vorba de o aniversare sau o emisiune mai specială cânt din ce am.
Între timp am devenit bunică a patra oară. Aveam trei nepoţi şi acum am şi o nepoţică, în sfârşit. Am doi în Italia, doi în Germania. Nepoţica e în Germania. Am fost anul trecut pentru două săptămâni şi am rămas două luni în Italia, la fiica mea. Probabil anul acesta, volens nolens ne întâlnim pentru că va avea loc botezul. Practic nu am timp să mă plictisesc. Nu sufăr de singurătate, nu mi-e urât, dar m-am văzut pentru prima oară în situaţia de a nu mai avea pe nimeni aici. Au venit prietenii mei de Crăciun şi de Revelion şi m-au luat pe sus, ca să nu stau singură. Aşa că am plecat. Şi bine am făcut. E frumos să ai prieteni. Proiecte în ce mă priveşte nu am. Am avut o viaţă aşa de frumoasă şi am cântat în locuri deosebite şi cu nişte colegi extraordinari încât nu pot cobor ştacheta. Trebuie să le dăm ştafeta altora, dar nu vreau să las să moară ce am făcut până acum. În ciuda durităţii pe care o afişează mulţi tineri undeva înlăuntrul lor se ascunde sensibilitate.” (Loreta Popa)
