Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aţi rupt vreodată o pâine abia scoasă din cuptor şi aţi simţit aroma inconfundabilă a acesteia? Aţi ascultat în serile de vară serenadele greierilor din iarba pârjolită de soare întreaga zi? V-aţi simt vreodată buzele arse de sete şi când aţi descoperit un izvor sau o fântână v-aţi revenit instantaneu? Cam astfel îl pot descrie pe actorul Valentin Uritescu, dacă îmi este iertată forma de exprimare mult prea personală. La fiecare pas pe calea vieţii mai apăre câte un fir de păr alb şi mai cade, ca jertfă, o lacrimă. Valentin Uritescu şi-a construit o carieră din sudoarea frunţii şi prin puterea mâinilor sale, de o inestimabilă valoare. Născut în Ardeal, crescut în Moldova, a făcut din rolul sergentului Şaptefraţi, de care s-a apucat cu sârg, cu nesaţ, cu iubire şi la care a muncit mult, unul de neuitat. Aşa a rămas în memoria noastră, a tuturor, dar şi ca omul care miroase a pâine caldă, într-atât de bun şi cald este. Cărţile pe care a găsit răgazul să le scrie dezvăluie întreaga sa fiinţă celor care-şi doresc să pătrundă în universul în care actorul trăieşte de-o viaţă. Mâine împlineşte 73 de ani. La mulţi ani!
“Uneori doar inconştienţa te poate ajuta să păşeşti pe scândura scenei”
I-ar plăcea să-şi petreacă timpul în zgomotele firii
“Tata şi-a dorit să mă vadă actor. Când eu aveam vreo 12 ani, tata avea un aparat de proiecţie şi organiza un fel de caravană prin satele din jur, primind în schimbul proiecţiei filmelor tot felul de produse. Dar înainte de a pleca, filmele trebuiau vizionate, iar noi aveam şansa de a le vedea înaintea tuturor, la noi acasă. Nu mi-am imaginat că o să ajung actor. A fost destinul. Aveam o pasiune pentru sport, dar dacă tata a spus: «Dacă nu reuşeşti la teatru, te poţi duce unde vrei tu!», am crezut de cuviinţă să încerc măcar o dată. Şi am reuşit din prima. Actoria este o meserie grea, dar mi-am dat seama cât de bun pot fi. Cât am fost copil, eram mereu la biserică. Acolo cântam, acolo spuneam Crezul. Erau vremuri grele, abia se terminase războiul, dar oamenii aveau nădejde în Dumnezeu. Biserica era mintea şi inima satului. Acolo, la biserică, se discutau toate problemele comunităţii. Erau acolo preotul, învăţătorul şi primarul. Copilăria mea a fost fabuloasă, până a murit Stalin. Apoi a început colectivizarea şi s-a dus totul. Atunci, ţăranii din care mă trag ştiau că sărbătoarea e sărbătoare, nu numai că e liber şi nu munceşti, dar şi că trebuie să te primeneşti sufleteşte. Sunt multe lucruri care au dispărut astăzi.
Cine zice că meseria de actor este extraordinară nu ştie ce înseamnă. Teatrul este o meserie foarte grea, care cere multe sacrificii. Nici nu-ţi imaginezi ce forţă trebuie să găseşti în tine pentru a-ţi birui neputinţele. Cred că uneori doar inconştienţa te poate ajuta să păşeşti pe scândura scenei. Meseria mea este dificilă, dar asta nu înseamnă că este cea mai grea din lume. Mi-a mers din plin, am făcut şi film, şi teatru. Am jucat la Brăila, Piatra Neamţ, Bulandra, Teatrul Naţional. Am avut o ascensiune incredibilă şi cu toată drama mea, cu boala care pe mine mă macină, am reuşit să stau drept şi să mă realizez în meserie. Am dat de trei ori examen, concurs în Bucureşti, de toate trei ori am reuşit, dar picam la balotaj, ba că nu am casă, ba că nu am buletin. Când am dat la Bulandra, Liviu Ciulei era în sală, m-a văzut şi a spus: «Locul lui e la noi în teatru». A fost suficient. Mi-ar plăcea să petrec ce mai am din timp în linişte, în zgomotele firii. M-aş retrage undeva la ţară să mă uit la o gâză, la un fir de iarbă, să lucrez pe un scăunel la o viţă-de-vie şi să aştept senin să trec sub iarbă”.
