Astăzi e ziua ta, Virgil Popescu

Compozitorul Virgil Popescu a împlinit ieri 58 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Indiferent de ceea ce credem noi, viaţa, existenţa a tot ceea ce ne înconjoară este un mare Miracol”
“Eu cred că talentul are atâta forţă încât atrage şi norocul (care şi el poate fi mai mare sau mai mic...). Pentru că degeaba ai noroc (şi am să specific ce a însemnat norocul pentru mine) şi nu ai talentul pentru care norocul să te ajute într-adevăr. Pentru mine, a fost un noroc să-i întâlnesc şi să-mi fie profesori doi muzicieni remarcabili, de la care am învăţat enorm: compozitorii Anton Zemann şi Sabin Pautza (cu care m-am şi împrietenit încă din perioada studenţiei la conservatorul «G. Enescu» din Iaşi). Mi-a plăcut să compun încă din perioada copilăriei, stimulat fiind de melodicitatea muzicii Beatles-ilor (şi în special a lui Paul McCartney), dar gustul pentru o muzică rafinată, aşa cum mi-am dorit întotdeauna să compun, mi-a fost modelat de cei doi profesori compozitori. Şi unul, şi celălalt, m-au încurajat în a-mi exprima prin compoziţii toate stările, în felul acesta oferindu-mi zi de zi o încredere formidabilă în posibilităţile mele, în talentul meu... Aşa că degeaba aş fi avut norocul să-i întâlnesc (cum de altfel l-au avut şi mulţi alţi studenţi de la conservator)...

Indiferent de ceea ce credem noi, viaţa, existenţa a tot ceea ce ne înconjoară este un mare Miracol. Păi, când folosim termenul de miracol sau miraculos?!... Atunci când ne încântă ceva ce nu ne putem explica. Dintre toate artele, cred că muzica (mă refer la cea adevărată!...), şi mai ales compoziţia, este într-adevăr miraculoasă. Orice alte performanţe, cât de şocante ar fi, analizându-le, descoperind în spatele lor o muncă uriaşă, ni le-am putea explica în cele din urmă. Dar când ascultăm creaţiile marilor compozitori ai lumii (Bach, Mozart, Ceaikovski şi mulţi alţii...), încercând să-ţi explici cum au reuşit să transmită prin sunete, într-un mod atât de miraculos, atâtea stări de o profunzime cutremurătoare, rămâi perplex, uluit, fascinat... şi gata. Altfel, dincolo de artă, toţi ne trăim viaţa cât se poate de diferit şi personal, de cele mai multe ori neobservând nimic miraculos în ea, chiar dacă miraculos este însuşi faptul că existăm.

În viaţă faci, vrând-nevrând, o sumedenie de nebunii (mai mult sau mai puţin inspirate), iar atunci când le faci, habar n-ai ce consecinte vor avea (îţi place pur şi simplu să le faci, în nici un caz nu te gândeşti dacă e demn sau nu...). De regulă, nebuniile ţin de o latură mai intimă a vieţii, despre care, cel puţin în cazul meu, nu a venit timpul să vorbesc.

Încerc să fiu măcar acum ceva mai concis şi mai concret. Încă din clasele primare învăţătoarea mă punea câteodată să cânt în faţa colegilor (imitându-i pe Giani Morandi şi pe Celentano...) Admiraţia pentru vreun artist mi-o manifestam colecţionând fotografii cu respectivul, dar nu se termină aici: aproape în fiecare sâmbătă seara, luam din colecţie o fotografie şi încercam să o reproduc printr-un desen în creion. În scurt timp, după ce mi-am făcut mâna pe Roger Moore, Brigitte Bardot, Paul McCartney şi alţii, m-am fixat la Alain Delon. Am făcut zeci de desene cu chipul lui, din care nu am mai păstrat decât câteva... Îmi imaginam că la un moment dat voi avea ocazia să compun muzica pentru un film ca «Samuraiul» sau «Clanul sicilienilor»... Vise de puşti craiovean... Mai târziu a apărut curiozitatea şi plăcerea de a-mi desena profesorii la şcoală (în timpul orelor), părinţii, dar şi ambiţia de a-mi face autoportrete (unele sunt destul de reuşite...). Mai pe la 15-16 ani, fascinat de Beatles, Deep Purple (depăşisem etapa muzicii uşoare italieneşti), mi-am înfiinţat la Casa pionierilor prima formaţie, şi aşa au apărut şi primele compoziţii... O perioadă foarte frumoasă, mai ales prin naivitatea ei... Încă din copilărie şi adolescenţă simţeam că toată pregătirea muzicală din liceul de muzică (din Craiova) nu era pentru altceva decât pentru a înţelege mai bine muzica de care eram atras... În liceu, în pauzele dintre ore, în timp ce colegii jucau fotbal de masă pe catedră, eu cântam la pianul din sala de curs. De cele mai multe ori improvizam, compunând aproape în fiecare zi noi melodii... pe care le şi uitam destul de repede...
În această lume în care trăim, cred în simplitate, naturaleţe şi generozitate, sau bunătate. Tot ceea ce îmi oferă oricare dintre aceste... cum să le zic... concepte, mă face fericit (şi nu e puţin lucru în zilele noastre!)
Simplu, dar banal (deşi extrem de important), vă doresc tuturor celor ce şi-au sacrificat câteva minute citind aceste rânduri, să aveţi parte de sănătate şi să aveţi viaţa pe care o doriti, dar şi pe care o meritaţi.
Vă mulţumesc pentru atenţia pe care cu generozitate mi-aţi acordat-o.”