Astăzi este ziua ta, Valentin Uritescu

În urmă cu multă vreme venea pe lume un personaj care a cucerit câteva generaţii cu sinceritatea lui dezarmantă, cu lumina şi căldura pe care le emana şi mai ales cu vocabularul nemaiîntâlnit până la el. Se numea sergentul Şaptefraţi, iar cel care i-a dat viaţă este nimeni altul decât Valentin Uritescu. Un Actor, un Om, un Spirit cum rar îţi este dat să întâlneşti, aşa că e bine să ţii cu dinţii de această experienţă dată oarecum de Sus. Vorbeşte cu o pasiune despre tot şi toate, dacă îl deranjează ceva spune imediat, te copleşeşte cu energia sa, dar cel mai tare te bucură pasiunea pe care o are pentru viaţă, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu lumini şi umbre. A lansat la 31 mai la BookFest, al doilea volum de memorii editat de Humanitas, numit “Să ai grijă de cel bun din tine”, ale cărui pagini pline de amintiri miros a prospeţime şi candoare. Valentin Uritescu a spus mereu ce i-a trecut prin cap, fără teamă, fără să încerce să ascundă ceva din ce simte, poate tocmai de aceea este atât de iubit de spectatori şi de colegii de breaslă. Cu şovăielnice temeri, cu speranţe şi dezamăgiri, actorul s-a înfăţişat aşa cum este cititorului. Autentic, firesc, zâmbind ştrengăreşte pe sub mustăţi. Astăzi, Valentin Uritescu împlineşte 72 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“M-aş retrage undeva la ţară să mă uit la o gâză, la un fir de iarbă...”
“Ziua de naştere pentru mine nu înseamnă o bucurie ieşită din comun. De altfel asta mă caracterizează, nu mă bucur niciodată prea mult şi nici nu disper prea mult. Ţin aşa un fel de linie mediană. La 31 mai am lansat la Romexpo, ajutat de Editura Humanitas, al doilea volum din memoriile mele numit «Să ai grijă de cel bun din tine». Un fel de autobiografie. A fost împlinirea unor eforturi, pe chestia asta că a coincis aproape cu ziua mea. A fost urarea mea de La mulţi ani! Bine venită. Am muncit mult la carte, pentru că în ultima vreme m-am retras din activitatea mea de actor. Dacă tot am ieşit la pensie am zis să scriu. Mai am de scris, vă asigur. Prima parte a fost copilăria până la terminarea celor cinci ani la Brăila, în care eu nu am făcut teatru, am avut treabă mai mult cu Balta Brăilei. Partea a doua, cea mai importantă a vieţii mele, a fost plecarea la Piatra Neamţ, unde am stat 13 ani, am devenit serios şi am muncit teribil ca să vin în Bucureşti. Mi-a mers din plin, făcând şi film şi teatru. Deci Brăila, Piatra Neamţ, Bulandra, Teatrul Naţional. Am avut o ascensiune incredibilă şi cu toată drama mea, cu boala care pe mine mă macină, am reuşit să stau drept şi să mă realizez în meserie. Asta înseamnă pentru mine aniversarea celor 72 de ani. Nici nu credeam că-i apuc vreodată, pentru că am făcut şi abuzuri. Am dat de trei ori examen, concurs în Bucureşti, de toate trei ori am reuşit, dar am picat la balotaj, ba că nu aveam casă, ba că nu aveam buletin. Când am dat la Bulandra, noroc că a fost Liviu Ciulei în sală, m-a văzut şi a spus: «Locul lui e la noi în teatru», atunci am intrat mai mulţi la Bulandra. Cam asta e. Ziua mea, deci, nu înseamnă altceva decât gânduri în legătură cu... Uite cu ce! Bunica mea îl tot certa pe moşu «Bă, Gheorghe, când repari tu coliba aia de la vie, din rândul al treilea, că mori şi coliba rămâne spartă la acoperiş şi nefăcută!»  El zicea «Am s-o fac şi eu pe lumea aialaltă».  Aşa şi eu. Mă gândesc la ce mai pot să fac ca să mor liniştit. Chestia cu moartea înseamnă pentru mine aventura cea mai mare. Datorită soţiei mele sunt mai puternic, ea este şpraiţul care mă ţine să nu cad. O femeie cu totul specială, am stat mult să mă gândesc dacă să mă căsătoresc cu ea. Faptul că era o laborantă, fără facultăţi şi bogăţii m-a ţinut pe mine s-o observ mai bine şi după vreo trei ani mi-am dat seama de caracterul ei. Am spus: «Ducă-se bogăţiile!» şi m-am căsătorit cu ea şi a fost cea mai mare noroc al vieţii mele. M-a ajutat să trec prin toate şi mă ajută şi acum. Am rămas cu mult în urmă, nu am treabă cu internetul, eu încă sunt pe vremea când roşiile aveau gust. Copilăria mea a fost fabuloasă, până a murit Stalin. Apoi a început colectivizarea şi s-a dus naiba totul. Atunci, ţăranii din care mă trag ştiau că sărbătoarea e sărbătoare, nu numai că e liber şi nu munceşti,  dar te primeneşti şi sufleteşte. Sunt multe lucruri care au dispărut astăzi. Talentul este socotit astăzi după cuceriri sau câţi bărbaţi ai avut în pat... Stai şi te uiţi la televizor şi te apucă disperarea! M-aş retrage undeva la ţară să mă uit la o gâză, la un fir de iarbă, să lucrez pe un scăunel la o viţă-de-vie şi să aştept senin să trec sub iarbă”.