x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Azi e ziua ta, Teodor Horvat

6
Autor: Ramona Vintila 22 Noi 2012 - 11:19
Azi e ziua ta, Teodor Horvat


“Sunt precum coasa, pe măsură ce mă baţi, pe măsură mă ascut”

În chirurgie am intrat pe uşa din faţă

Şeful Secţiei Clinice Chirurgie Toracică din cadrul Institutului Oncologic Bucureşti, profesor universitar doctor Teodor Horvat, împlineşte duminică 62 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“După cum ştiţi, eu nu m-am născut la Bucureşti, ci într-un sat – Seleuş (Arad), departe de aici, la 25 noiembrie 1950, într-un sat în care moşii şi strămoşii credeau că pentru toţi românii soarele de la Bucureşti răsare. Aşa am crezut şi eu şi încă mai cred, motiv pentru care am venit la Bucureşti, la Şcoala de Doctori. Nu am intrat primul la Institutul Medico-Militar, dar am ieşit primul ca şef de promoţie în 1975. Am început chirurgia generală, ca intern, în 1974, apoi am fost secundar (rezident) în 1977, specialist în 1980, primar în 1991. În chirurgia toracică am obţinut titlul de medic specialist în 1986 şi pe cel de medic primar în 1992. La toate examenele susţinute am fost primul clasat pe ţară. Unii or să spună ca am avut pile. Nu am avut nici o pilă, am avut însă noroc de câţiva oameni care m-au învăţat chirurgie, care m-am sfătuit şi mi-au îndrumat paşii pe linie profesională, militară şi universitară. Voi fi veşnic recunoscător profesorilor mei chirurgicali – Traian Oancea, Dan Setlacec şi Vasile Cândea, precum şi părintelui meu didactic – profesor doctor Cornel Dragomirescu. Nu pot să nu mulţumesc doamnei manager profesor doctor Rodica Anghel pentru înfiinţarea Secţiei de Chirurgie Toracică de la Institutul Oncologic Bucureşti, a doua patrie chirurgicală pentru mine şi pentru colaboratorii mei Cezar Motaş, Mihnea Davidescu, Natalia Motaş, Corina Bluoss, în care am imigrat în 2009, venind de la Spitalul Militar Central, unde fusesem şef de secţie la chirurgie toracică până în 2006. An în care am trecut în rezervă cu gradul de general, la 56 de ani, an în care au început hăituirea, persecuţia şi pedepsirea lui Horvat şi a elevilor săi apropiaţi pentru a pleca. Şi am plecat. Am plecat ajutat şi încurajat şi de profesorii universitari Virgil Păunescu şi Florian Popa, cât şi de miniştrii de atunci, Ion Bazac şi Gheorghe Pogea. Am luat-o de la zero, cu mari greutăţi şi piedici venite de la doctori, nu de la ingineri. Inginerii m-au ajutat. Prietenilor mei, Manole Babici şi Cornel Porumb, ţin să le mulţumesc în mod deosebit pentru ajutor, cât şi altor ingineri, Constantin Savu şi Bogdan Burlacu, aceleaşi mulţumiri. Nu în ultimul rând vreau să-i mulţumesc şi doamnei Diana Şucu.
Dar au trecut acele timpuri, şi sigur vor veni altele, poate chiar mai grele, dar sunt pregătit. Pentru că eu sunt precum coasa, pe măsură ce mă baţi, pe măsură mă ascut. Dumnezeu m-a ferit de păcatele trufiei, invidiei şi a iubirii de arginţi. Doar el m-a întărit să trec prin câte am trecut şi prin câte mi s-au făcut. Sper să nu mă îndepărteze de la El şi să mă ajute pe mai departe, pentru ca la rândul meu să pot ajuta pe omul aflat în suferinţă. Atât eu, cât şi colaboratorii mei putem să-l internăm, să-l investigăm şi să-l operăm pentru bolile chirurgicale toracice şi de la graniţa toraco-abodominală şi cervico-toracică. Secţia de chirurgie toracică de la Institutul Oncologic este modernizată, dispune de un bloc operator nou dotat cu aparatură de înaltă clasă şi de un laborator de bronhologie. Se pot interna pacienţi din toată ţara. Asistenţa chirurgicală toracică şi a serviciilor conexe (anestezie Terapie Intesivă, radiologie, computer-tomografie, laborator clinic, anatomie patologică etc.) sunt de standard înalt. Morbiditatea şi mortalitatea postoperatorie toracică sunt minime. Anul trecut s-a înregistrat o mortalitate postoperatorie de 0,62%. Este o performanţă absolută pentru o chirurgie majoră cum este chirurgia toracică. Este o performanţă a celor care au operat, anesteziat şi reanimat, iar pentru mine este o mândrie, pentru că acei chirurgi care au operat sunt toţi elevii mei. Practic, nu există secţie de chirurgie toracică din ţară în care să nu am elevi, în unele în majoritate absolută. Dar nu numai în ţară am elevi, ci şi în Austria, Germania, Franţa, Anglia şi America.

Sunt profesorul de chirurgie care are cinci elevi şefi de secţii, din care doi sunt profesori universitari – profesor doctor Ioan Cordoş şi profesor doctor Alexandru Nicodin.  Este o mândrie pentru mine, şi nu o trufie. Trufia este cu totul altceva. Cum tot o mândrie este şi deschiderea a două secţii de chirurgie toracică, la Spitalul Militar Central în 1994 şi la Institutul Oncologic Bucureşti în 2009, ambele având nivel de clinici universitare. Am însă un «defect» pentru zilele pe care le trăim – nu pot să stau în genunchi; în genunchi stau doar în biserică.

Aşa am fost de când mă ştiu, cât şi în cei 38 de ani de chirurgie care s-au împlinit la 1 noiembrie 2012. Am intrat în chirurgie prin uşa din faţă la 1 noiembrie 1974, ca intern, şi am să ies tot prin uşa din faţă când îmi va veni rândul, şi nu prin uşa din dos, cum voiau să mă scoată unii după 2006. S-ar putea însă să ies cu picioarele înainte, dar asta nu contează. Contează uşa prin care ieşi, indiferent de modalitate – sub scut, sau pe scut.

În încheiere, doresc să mulţumesc familiei mele, care a fost mereu alături de mine atât în perioadele fericite, cât şi în cele de restrişte din viaţa mea. Iar dumneavoastră vă mulţumesc că v-aţi adus încă o dată aminte de mine şi nu m-aţi uitat.”

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de