Calendarul Nou

În România, pe 5 martie 1919, în timpul regelui Ferdinand, s-a dat decretul-lege de adoptare a calendarului gregorian; astfel, 1 aprilie 1919 (stil vechi) a devenit 14 aprilie (stil nou). Introducerea calendarului gregorian, mai întâi în ţările catolice, în secolul al XVI-lea, a fost necesară deoarece, în  calendarul iulian, anul mediu era mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute înapoi, în anul calendaristic. 
 
Catolicii voiau să sărbătorească Paştele la data stabilită de conciliul ecumenic de la Niceea; acelaşi conciliu ţinut în anul 325 ceruse ca toate Bisericile creştine să sărbătorească Paştele în aceeaşi zi; însă că nepotrivirile dogmatice dintre ortodocşi şi catolici au făcut ca această regulă să nu mai poată fi respectată. Iniţial, puţine ţări au adoptat calendarul papei Grigorie al XIII-lea (gregorian), pe 15 octombrie 1582. Între ele, Polonia, Spania şi Portugalia. Anglia, Scoţia şi restul Imperiului Britanic (inclusiv coloniile devenite SUA) l-au adoptat în 1752. În Rusia, el a fost introdus după Revoluţia din Octombrie, iar în Grecia, în 1924. Chiar dacă trecerea la noul calendar a fost recunoscută la rang de stat, bisericile ortodoxe răsăritene n-au acceptat schimbarea necondiţionată a calendarului iulian. De aceea, în mai 1923, a fost propus un calendar revizuit, care tăia 13 zile din an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi; modificarea făcea să dispară diferenţele dintre cele două calendare, până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraneană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit. Ele sărbătoresc Crăciunul împreună cu bisericile occidentale, pe 25 decembrie. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia (inclusiv Muntele Athos) nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Hristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100 (cf.ro.wikipedia.org).

Cuvântul latin “calendarium” însemna, la origine, “registru de datorii”. În Roma antică, datornicii trebuiau să plătească dobânzile la data de întâi a fiecarei luni, numită Calendae. Cel mai vechi sistem de măsurare a timpului este calendarul lunar, apărut cu câteva mii de ani înainte de Hristos. Necesitatea stabilirii termenelor de început al lucrărilor agricole a impus o măsurare mai mare a timpului – anul.

În 46 î.Hr., împăratul Iulius Caesar face o reformă a calendarului (iulian) la baza căruia pune mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui. Durata medie a anului a fost stabilită la 365 zile şi 6 ore, adică foarte aproape de durata anului tropic. Pentru ca anul să aibă un număr întreg de zile, trei ani la rând erau consideraţi comuni, cu câte 365 zile, iar al patrulea – bisect, cu 366 zile.

O dată cu apariţia creştinismului s-au ivit şi primele probleme legate de stabilirea datei Paştelui. Sinodul de la Niceea hotărâse că Paştele creştin se sărbătoreşte în prima duminică după Luna Plină, care are loc după ziua echinocţiului de primăvară, 21 martie. Dar, conform calculelor calendarului iulian, solstiţiul rămăsese în urmă şi nu mai era la 21, ci la 11 martie... O îndreptare providenţială a venit din partea unui călugăr originar din Dobrogea, Dyonisius Exiguus sau Dionisie cel Mic.

Astronomul Magda Stavinschi ne spunea despre acesta, într-un interviu, că a fost un personaj de două ori genial. “În primul rând, pentru că trecuseră peste 500 de ani de la naşterea lui Iisus şi în ciuda mijloacelor tehnice precare, bazându-se doar pe cunoştintele de istorie, de astronomie şi de limbi străine, stabilit, la cererea Curiei Papale, o nouă numărătoare a anilor de la naşterea lui Iisus. El s-a dus înapoi cu 525 de ani, apreciind data naşterii Mântuitorului cu o precizie de 5-8 ani. Nici chiar azi nu putem aprecia mai exact ca el data naşterii! În al doilea rând, a fost geniu pentru că, în epoca lui, a impus tuturor, ecumenic, această numerotare...”

Magda Stavinschi ne mărturisea cu tristeţe că a încercat, de nenumarate ori, (dar, zadarnic!), să sensibilizeze forurile din România în legătură cu Dyonisius Exiguus, cetăţeanul dobrogean prin naştere: “Cu durere în suflet, afirm că dacă Dyonisius s-ar fi născut în oricare altă ţară, acest lucru s-ar fi speculat pozitiv, negreşit...”.