x close
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cel mai iubit caricaturist român: "Am avut noroc să trăiesc în timpul Dictaturii, altfel n-aş fi devenit cunoscut”

4
Autor: Ramona Vintila 23 Iul 2013 - 00:36
Cel mai iubit caricaturist român: "Am avut noroc să trăiesc în timpul Dictaturii, altfel n-aş fi devenit cunoscut” Karina Knapek/Intact Images


"Nefiind talentat, am obţinut totuşi vreo 40 premii"

Cel mai iubit caricaturist român, Mihai Stănescu împlineşte astăzi 74 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”


“Împlinesc 74 de ani, însă par de 73 de ani. M-am născut la aceeaşi dată cu împăratul Etiopiei, Haile Selassie I, întrun sat de lângă Mizil. Nu obişnuiesc să-mi serbez ziua de naştere, particip la aniversările altora şi fac aceeaşi glumă la sfârşitul petrecerii, adresându-mă gazdei: <N-aveam nişte flori? Lasă, nu le mai iau>.

În primii ani de şcoală eram un elev mediocru, însă primeam în fiecare an premiul I cu coroniţă împreună cu o colegă, ea - pentru că merita, eu - pentru că mama mea era primar. În 1949, ne-am făcut bagajul (un pat, o saltea umplută cu paie, o vacă) şi ne-am mutat la oraş, în Buzău, unde eu am absolvit liceul, apoi am urmat liceul de artă din Iaşi. Nereuşind la facultate în primul an, m-am întors la Buzău, unde am fost pe rând profesor de desen la şcoala ajutătoare, scriitor de borne kilometrice, la Întreprinderea de drumuri şi poduri, scriitor de preţuri la <Alimentara>. În prezent, sunt cetăţean de onoare al oraşului Buzău şi beneficiez de gratuitate pe mijloacele de transport în comun în această localitate. În fiecare an, primarul îi învită pe cei cu cetăţenie pentru a le înmâna un plic... Cu această ocazie îmi las maşina la intrarea în oraş, după care călătoresc cu autobuzul până la primărie... Îmi pare rău că buzoianca Elena Udrea nu face parte din grupul nostru. Oricum, eu o admir, aşa cum l-am admirat şi pe preşedintele Băsescu până în ziua când a angajat la Cotroceni, în funcţia de consilier, un individ pe nume Răzvan Murgeanu care îmi datorează o sumă de bani din timpul campaniei electorale 2009. De fiecare dată când ne întâlnim îmi zice: <Mă, n-am bani, mai caută-mă pete câţiva ani!>. Există şi politicieni pe care îi admir pentru puterea lor de muncă, cum e Victor Ponta care a reuşit să fie în acelaşi timp şi premier şi ministru interimar la Învăţământ, la Justiţie, la ICR, la Transporturi şi în curând interimar la postul de vice-prim-ministru.

M-aţi întrebat ce a contat în cariera mea, talentul sau norocul? Am avut noroc să trăiesc în timpul Dictaturii, altfel cărţile mele n-ar fost interzise, iar eu n-aş fi devenit cunoscut. Nu sunt nostalgic precum cei de la postul tv care şi-au propus să reabiliteze familia Ceauşescu, difuzând emisiuni la care participă aceeaşi invitaţi, printre care foşti militari beneficiari de pensii nesimţite. De la aceştia aflăm cât de umani erau cei doi dictatori care au ordonat uciderea revoluţionarilor de la Timişoara, câte accidente a făcut Nicuşor când se urca la volan, câţi amanţi a avut Ceauşeasca, etc. Felicit acest post pentru că şi-a propus reabilitarea unui fost puşcăriaş care a venit, împreună cu colegii săi mineri, la Bucureşti, să facă ordine.

Nefiind talentat, am obţinut totuşi vreo 40 premii. În străinătate, nu în ţară, aşa se explică faptul că Uniunea Artiştilor Plastici a considerat că nu merit o pensie mai mare de 3 milioane vechi, în timp ce toţi colegii mei, graficieni ajunşi la vârsta pensionării, primesc lunar o indemnizaţie de merit în valoare de 18 milioane din fondurile Academiei Române. Mi s-a întâmplat ca funcţionara de la Poştă să mă întrebe dacă pensia este de handicap. <Am eu faţă de handicapat?!>, am întrebat-o. <Sunt multe persoane care beneficiază fără să fie...>, s-a scuzat ea.

Primul premiu l-am câştigat, în 1979, la un concurs, în Belgia. La festivitatea de premiere am ajuns cu patru luni întârziere după ce, la 10 august 1979, am declarat greva foamei pentru a obţine paşaport. (ASRI, Fond <D> dosar nr 11. 159, vol. 6. f. 144-145). I-am telefonat maică-mii, la Buzău, să vină în Belgia să cheltuim banii pe care i-am primit. Ajunsă la Bruxelles mi-a povestit că, după a fost schimbat trenul la Viena, a stat mai mult la WC, nevenindu-i să creadă că e aşa de curat. Ieşea din compartiment şi se ducea doar să privească şi să se minuneze. Apropo de curăţenie, Londra a fost un oraş curat până au apărut conaţionalii noştri romi care-şi fac nevoile în centrul oraşului pe trotuarele din faţa magazinelor Gucci, Valentino, Paul Smith, YSL şi în parcul de lângă palatul Buckingham, unde merge zilnic la serviciu Regina, în Bentley, precum Regele imobiliarelor din Ilfov care a lovit un tren în timp ce vorbea la mobil.

După '89 m-am adaptat economiei de piaţă. Mi-am deschis un magazin şi am vândut căni, iar cu banii obţinuţi am tipărit albume care stau nevândute întrucât ori lumea nu mai are umor, ori ideile mele sunt prea subtile pentru a fi înţelese. Imediat după Revoluţie am lansat un album în tiraj de 100 exemplare. Am vândut 5000 bucăţi, în trei ore, multe, în comparaţie cu Coelho – 200 bucăţi, la lansarea de la Humanitas, Salman Rushdie – 1000, la Târgul Gaudeamus sau Herta Müller – 150. Câtă modestie!!! Sunt în faliment cu afacerea, în butic intră cel mult un client pe zi. Într-o zi, o tânără m-a întrebat dacă mai trăieşte Stănescu. Acum duc tratative cu un tip care doreşte să cumpere spaţiul pentru a vinde etnobotanice, după ce primeşte aprobarea pensionarilor din bloc.

Ce îmi doresc cel mai mult, la acest început de an de viaţă? Mi-aş dori ca primarul Capitalei să-i amendeze pe cei care urâţesc oraşul lipind afişe peste tot, mi-aş dori să dispară câinii vagabonzi, cerşetorii şi parcagii, să fie desfiinţat <cimitirul> din Piaţa Universităţii, crucile să fie duse înapoi la Mogoşoaia pe mormintele care au fost profonate în 1990. De asemenea, îmi doresc să primesc o invitaţie la nunta Biancăi Drăguşanu.

M-aţi întrebat ce desen m-ar reprezenta atunci când voi împlini 100 de ani... Cred că s-ar potrivi desenul, apărut în luna mai 1968, în revista Flacăra, care reprezintă un bătrân bolnav, în pat, cu medicamentele alături, pe noptieră. Pe uşă, intră Moartea cu coasa, iar el zice <Doamne, am trăit s-o văd şi p-asta!>”

Citeşte mai multe despre:   mihai stanescu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de