Colinde de război

"Haidet, frat’, sa mai umblam,/ Cu jele sa colindam…"
E 21 decembrie, si ziua sta sub semnul mortilor nostri. E 21 decembrie si m-am gandit multa vreme despre ce co­linde sa va povestesc. Mi-am amintit de badea Badea Niculaie a Petrii Curtii si de batranii din Marisel. Acolo, la poarta Apusenilor, am auzit pentru prima data co­linde de razboi...

Razboiul si catania si-au pus amprenta intr-un mod covarsitor asupra satului romanesc. Scrisori versificate de pe front si din armata, cantece de jale si de instrainare, de prizonierat si refugiere, amintiri cazone tulburatoare, durerea celor ramasi in tara, doliul, vaduvia, satul pustiu, toate acestea au constituit teme centrale ale culturii noastre de factura orala. Taranii ii priveau cu respect pe cei care plecau, se rugau pentru ei, iar de Sarbatori le colindau din departari: "Du-te pasare si zboara,/ In Rusia de coboara,/ Deasupra de lagare,/ Unde dorm catanele./ Si le canta cu glas tare,/ Sa stie ca-i sarbatoare./ Si le canta cu glas bun,/ Sa stie ca ii Craciun".

Avand o durata de multe ori nedeterminata, catania a fost considerata o "trecere", la fel de importanta ca nasterea, nunta, moartea, iar razboiul, dincolo de incertitudinea intoarcerii in vatra satului, insemna suferinta, scoaterea din rosturile vietii, persecutie, batjocura, amanarea casatoriilor. "Dalbe flori, de sarbatori,/ Nu s-aud colindatori,/ Cum erau, de alte ori,/ De cu sara, pana-n zori./ Triste sunt fecioarele/ Ca si-au tors fuioarele,/ Si-si asteapta mirele./ Dar mirele nu mai vine,/ Ca-i plecat in tari streine...?

Nu de putine ori, imbracati in camesa catuneasca, cusuta cu insemne care sa le aminteasca de cele mai sfinte valori ale lor, feciorii nu mai ajungeau acasa niciodata. O colinda de razboi din Tara Chioarului, culeasa de Pamfil Biltiu, povesteste cum isi roaga tanarul recrut mama sa-i brodeze camesa: "Pe manica de-a dreapta,/ Scrie-mi-te dumneata,/ Pe manica de-a stanga,/ Scriem’, maica, draguta,/ Pe latutu’ dinapoi/ Scrie-mi plug cu patru boi...".

Sunt colinde care nu se canta la fereastra, ci tainic, la lumina focului din vatra, cu nealinata durere. "Cand o fost de colindat/ S-o rugat de comandant/ Sa le deie sabaceac./ Sabaceagu’ nu le-o dat,/ Ca i-o dus la impuscat./ I-o-mpuscat tat prin picioare/ Si-o cazut morti pa razoare./ Cine le-a fi maica dulce?/ Sanitarii cand ii duce./ Cine le-a fi maica draga?/ Sanitarii cand ii leaga?...

Oamenii satului deosebeau moartea buna de moartea in straini, faceau ceremonii speciale pentru cei cazuti pe front, iar in locul lor puneau un brad in coparseu. In co­linde, ceremonialul funerar este tulburator descris: "In loc de popa cu carte,/ Doi soldati cu doba-n spate,/ De tri ori pa zi o bate/ si le iarta din pacate./ In loc de tras clopotile,/ Dau nemti cu tunurile,/ De rasuna dealurile/".

Cantate indeosebi de femei, aceste colinde-cantec sunt evocatoare, tamaduitoare si purtatoare de speranta: "E Craciun cu bucurie/ Ei pa camp de batalie,/ Da, Doamne, o pace-n tara/ Si alt Craciun vesal iara,/ Sa sa-ntoaca-nvingatori/ La dragi casutale lor..." sau "O, Iisuse, vino iara!/ Paste nori ca pe o scara./ Vino si Te naste-n noi,/ Si ne scapa de razboi".

Urarile din finalul colindelor de razboi sunt si ele tragice, cutremuratoare: "Ramai tara sanatoasa!/ De-oi trai, te-oi cota iara/ De-oi muri, m-or ingropa/ Pa front, in Galitia..."