Datinile, misterul Crăciunului românesc

Perioada sărbătorilor de iarnă este, pentru cei mai mulţi dintre români, cea mai frumoasă din an. Plină de legende, poveşti şi ocazii pentru a dărui şi a gândi frumos. Poporul român a creat numeroase momente unice referitoare la înnoirea timpului, curăţirea spirituală, dar şi a spaţiului în care trăieşte omul. Acum, o dată cu Naşterea Domnului, renasc speranţele tuturor. Este timpul colindelor, este o perioadă plină de spectacol. Şi de mister. Aşa cum ne aminteşte doamna dr. Doina Işfănoni, cercetător etnolog la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”.

Crăciunul este  sărbătoarea bucuriei, a păcii şi liniştii sufleteşti. Oamenii se străduiesc să scoată la iveală tot ceea ce au bun şi frumos: în casă, în suflet şi în spirit. Este timpul în care uităm de toate răutăţile şi supărările.

Grupate odinioară  în preajma marilor “crize cosmice” ­  solstiţiile şi echinocţiile ­, peste care ulterior s-au fixat marile sărbători religioase, obiceiurile practicate la Crăciun demonstrează perenitatea spiritualităţii populare. Fiecare zonă din România marchează sărbătoarea Naşterii Domnului într-un mod specific, prin ceremonialuri mai complexe sau mai puţin fastuoase, dar totdeauna încărcate de semnificaţii profunde pentru viaţa comunităţii.

Din repertoriul datinilor şi obiceiurilor tradiţionale care au reuşit să înfrunte furtuna timpului fiind practicate şi în prezent, s-au păstrat atât cele care privesc folclorul literar – urările, colindele ­, cât şi o serie de practici familiale menite a conferi Crăciunului fastul sărbătorii şi misterul unui ceremonial unic.

În Ajunul Crăciunului, pe înserat, în multe sate şi oraşe din ţară începe colindatul, formă străveche de vestire a Naşterii Mântuitorului Iisus, care deschide ciclul celor 12 zile sacre de la cumpăna dintre ani.

Aproape în toată ţara, primii vestitori ai marii sărbători sunt copiii de până la 10 ani. În Muntenia şi Oltenia, în Banat, Transilvania, Moldova şi Dobrogea ei anunţă Naşterea Domnului, prin forme simple de adresare, directă şi uneori imperativă.

Încă din seara zilei de 23 decembrie, după miezul nopţii, cetele, însoţite de câte un părinte, pornesc pe uliţele satelor, astăzi pe străzile din cartierele urbane, cu trăistuţe pe după gât sau  pungi de plastic în mâini, intrând prin curţi, bătând în porţi şi strigând pe la ferestre: “Bună dimineaţa la Moş Ajun/ Că-i mai bună a lui Crăciun./ Ne daţi ori nu ne daţi?”. Şi uneori când gazdele întârziau să apară cu darurile ştiute, ei continuau: “Am venit şi noi o dată/ La un an cu sănătate/ Şi la anul când venim/ Sănătoşi să vă găsim/ Ne daţi, ne daţi ?/Ori nu ne daţi?”. Răsplata micilor colindători înseamnă: covrigi, colăcei, mere şi nuci, pregătite din vreme de gospodine; banii sunt o răsplată de dată mai recentă. 

“Sus, boieri, nu mai dormiţi” este un alt colind-urare prin care copiii moldovenilor anunţă naşterea lui Iisus Hristos, îndemnând gazdele să se pregătească de ziua Crăciunului: “Sus, boieri, nu mai dormiţi/ Vremea e să vă gătiţi/ Casa să v-o măturaţi/ Şi masa să v-o-ncărcaţi/ Că umblăm să colindăm/ Şi pe Domnul lăudăm/ Din seara Ajunului/ Până-ntr-a Crăciunului/ Că s-a născut Domn frumos/ Numele Lui e Hristos”.

Un alt obicei cu funcţie augurală, întânit în satele româneşti din Banat şi nordul Olteniei la Ajunul Crăciunului, este “umblatul în colindeţe”. Colindeaţa este, de fapt, o nuia de alun, decojită în spirală sau înfăşurată cu o sfoară pe care mamele o afumau odinioară în hornul sobei, iar astăzi cu lumânarea, pentru a obţine pe nuia o frumoasă spirală. Cu “colindeţe” în mâini, copiii intrau în case, scormoneau cărbunii din sobă, rostind urări pentru belşug. Când ieşeau din casă, lăsau pe jos surcele, paie sau seminţe de in, cânepă, grâu, porumb, spunând: “Să crească/ Să înmulţească,/ La mulţi ani să înflorească./ Câte cuie pe casă,/ Atâţia galbeni pe masă,/ La anul şi la mulţi ani!/”.
În Gorj, Mehedinţi şi pe Valea Jiului întâlnim şi acum un obicei similar umblatului cu “colindeaţa”, numit Piţărăi. Ceata piţărăilor este formată fie din copii, fie din feciori. Însemnul distinctiv al fiecărei cete este steagul de piţărăi. Astăzi, el nu mai este doar o simplă vergea, ci o frumoasă lancie, de câţiva metri înălţime, bogat împodobită la un capăt cu ciucuri de lână, basmale, clopoţei şi zurgălăi, busuioc şi iederă verde. Fiecare dintre aceste elemente ale steagului nu sunt doar simple elemente de podoabă, ci îndeplinesc şi o importantă funcţie simbolică, de purificare a spaţiului şi menire a belşugului. Piţărăii merg din casă în casă, fac urări şi scutură steagul, pentru a risipi forţele răului din gospodăriile oamenilor, aducându-le noroc şi sănătate. 

Alte obiceiuri practicate de copii, din seara Ajunului şi continuate în zilele Crăciunului, sunt “Steaua”, “Craii”, “Viflaimul”. Copiii merg pe la neamuri şi vecini, vestind prin cântecele lor naşterea Pruncului Iisus. Cele mai frecvente  cântece de stea au conţinut religios: “Trei păstori se întâlniră”, “O, ce veste minunată”, “Steaua sus răsare”.

Darurile primite de copii – merele, covrigii, nucile ­ sunt ofrande simbolice, cu semnificaţie creştină şi precreştină, exprimând sincretismul datinilor româneşti de la Crăciun. Covrigii şi colăceii sunt simbolul grâului, expresie a rodniciei – dintr-un bob se naşte un spic – dar este concomitent şi “trupul Domnului” din Sfânta împărtăşanie. Prin forma lor rotundă, alături de colacul de Crăciun, ei amintesc de forma discului solar, celebrat prin jertfe alimentare în credinţele precreştine legate de cultul Soarelui, aflat în criză cosmică la solstiţiul de iarnă.
Nucile întruchipează, prin miezul lor, Crucea Domnului, iar merele amintesc de răscumpărarea păcatului originar, dar şi de perfecţiunea frumuseţii care învinge timpul.

După ce micii colindători şi-au încheiat misiunea, după miezul nopţii de 24 decembrie, practic la începutul liturgic al zilei creştine şi până la sfârşitul celor trei zile ale Crăciunului, începe colindatul cetelor bărbăteşti.

Diferenţiate ca număr de la o zonă la alte, cetele de colindători pot reuni de la 8-10 persoane până la 20 de tineri, care au în repertoriu un număr impresionant de colinde. Tradiţia colindului este foarte puternică şi bine reprezentată în Transilvania (Alba, Hunedoara, Bistriţa-Năsăud, Bihor, Banat, Maramureş), dar şi în Muntenia şi Dobrogea. La români, spre deosebire de alte etnii, colindatul este una dintre tradiţiile arhaice ce a rămas activă şi a fost foarte bine conservată în timp. Repertoriul de colinde este foarte mare, iar din perspectivă literară, folcloriştii le-au clasificat în diverse tipologii. Există colinde difererenţiate pe ocupaţii: de agricultor, de pescar, de vânător  etc. Sunt colinde cosmogonice, dedicate genezei, ce vorbesc despre Soare şi despre Naşterea Lumii. Sunt apoi colinde pentru fetele de măritat şi feciorii de însurat. Tinerelor familii şi pruncilor mici  le sunt specifice alte colinde.

Această excepţională bogăţie de colinde se explică şi prin faptul că, în credinţa populară, fiecare categorie de vârstă şi socio-profesională trebuie invocată de colindători la Crăciun pentru a-i purifica şi a le transmite prin urare, mult dorita sănătate şi vitalitate. Pe de altă parte, se ştie că familia românească tradiţională reunea sub acelaşi acoperiş două-trei generaţii: părinţi, bunici/socri şi nepoţi. Această realitate obliga ceata de colindători să înveţe cât mai multe colinde, întucât trebuia să ştie şi să cânte câte un colind pentru fiecare membru al familiei. Când ceata intra într-o casă, începea totdeauna cu colinda casei sau colindul mare, închinat părinţilor, bunicilor şi străbunicilor din neam, glorificându-le ocupaţia şi calităţile uname. Numai după acest colind puteau cânta colinde pentru ceilalţi membri ai familiei.
Din acest punct de vedere ceata colindătorilor îndeplineşte o funcţie augurală, ca şi preotul, fiind capabilă să aducă bunăstarea în casa unde intră. În cele trei zile de Crăciun, nici o gospodărie nu este ocolită, fie că este vorba despre o casă cu fete de măritat, cu copii mici,  cu oameni bolnavi, bătrâni sau văduvi. Prin cântecele lor, colindătorii realizează un fel de sacralizare a spaţiului, curăţind simbolic casele de răul ştiut sau neştiut, văzut sau nevăzut,  lăsând cale liberă binelui, armoniei şi înţelegerii între oameni.

În câteva zone din ţară, precum Bihor, Mureş, Năsăud şi Ialomiţa, ceata colidătorilor include şi  “Turca” sau “Brezaia/Capră”. Ca semnificaţie, Jocul Caprei este un obicei străvechi ce s-a păstrat şi astăzi în majoritatea aşezărilor din ţară, demonstrând îmbinarea ritualurilor precreştine de fecunditate cu cele creştine. Din perspectiva religiei creştine, Turca sau Brezaia este întruchiparea diavolului, fiind mereu neastâmpărată şi pusă pe rele. Pentru civilizaţiile antice, animalul era însă simbolul fecundităţii şi al perpetuei regenerări, întrucât ea naşte de mai multe ori pe an, se întreţine uşor, este puţin pretenţioasă şi foarte rezistentă la boli. Pentru aceste calităţi prezenţa Caprei, Turcii sau Brezăii  în obiceiurile tradiţionale româneşti apare ca simbol al prolificităţii.

Din seara Ajunului, cerurile se deschid şi omul are şansa de a privi spre slava Lui Dumnezeu, iar prin urături şi colinde glorifică Naşterea Pruncului Iisus, cel ce va răscumpăra cu preţul vieţii păcatul originar. Respectând datinile şi obiceiurile Crăciunului oamenii pot obţine un plus de mai bine, de noroc şi sănătate,/ de belşug şi spor în toate./ cum se spune în colinde.