x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dorul de Grigore Vieru

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 14 Feb 2013 - 00:13
Dorul de Grigore Vieru Dragos Stoica/Intact Images


Pe 14 februarie, şi pe acest 14 februarie, ar fi fost ziua lui Grigore Vieru. Am vrut să spun “ziua poetului”, dar mi-am dat seama că, pe lângă extraordinarele sale versuri,  mai există o moştenire de care trebuie să ţinem cont: impresionanta colecţie de amintiri cu omul Vieru, pe care eu am norocul să le păstrez într-un colţ de memorie şi-ntr-un colţ de inimă, ca pe o mare şansă pe care mi-a acordat-o destinul. Un om de-o modestie copleşitoare, care nu căuta niciodată să iasă în evidenţă mai mult decât i se părea de cuviinţă. Un om care a ştiut să trăiască frumos, curat, la fel cum a şi scris, mai ales despre mamă şi despre ţară, despre ţara noastră întreagă, o Românie completă care nu a ştiut, parcă, să-l aprecieze la adevărata valoare, care nu a reuşit, cel puţin nu la timp, să-i întoarcă toată dragostea şi toată grija.

L-am cunoscut pe Grigore Vieru, îi ştiu pe dinafară paşii, îmi amintesc foarte clar cum pleca de la noi din curte şi cum se întorcea, ca acasă, de fiecare dată când ajungea în Bucureşti, cum mă saluta părinteşte şi cum mă privea cu o tandreţe infinită, cum se bucura de cafeaua pe care i-o oferea mama, cum îi povestea tatălui meu ce mai e pe la Chişinău, ce mai fac prietenii comuni, cât de grea mai e lupta cu cei care nu vor decât dezbinare, îmi aduc aminte, cu lacrimi în ochi, de vocea sa recitând cu un uşor tremur, cu o uşoară sfială poeme pe care nu avem voie să le uităm, îmi vin în minte gesturile sale firave, cu care-şi însoţea nobil glasul. Parcă îl văd stând pe scena Cenalcului Totuşi Iubirea, în acel ultim mare turneu din 2008 din judeţul Hunedoara, în care a ţinut neapărat să fie alături de Adrian Păunescu, de fratele său de dincoace de Prut, pentru câteva zile care, pentru noi, simpli martori la scrierea unei părţi de istorie, au fost mai valoroase decât câteva eternităţi. Ştiu că i-a plăcut mult la Geoagiu, acolo unde a şi înnoptat. Privea peisajul cu o lumină puternică în ochi, pe care nu ştiu dacă am mai întâlnit-o vreodată la cineva. În general, avea un fel aproape copilăresc de a se bucura de ce-i oferea viaţa, iubea mult oamenii şi nu se sfia să spună asta. Nu i-a fost frică de dragoste, ci a înţeles la vreme că viaţa înseamnă, de fapt, complicitate cu acest mare sentiment care devine, uneori, mare pedeapsă. Părea copil, sub protecţia noastră şi a tuturor celor care îi duceau grija în acel turneu, părea om mare când se adresa publicului, cu un mesaj niciodată prea lung, pe care-l încheia cu câteva versuri, de multe ori aceleaşi: “Din Basarabia vă scriu,/Dulci fraţi de dincolo de Prut./Vă scriu cum pot şi prea târziu,/Mi-e dor de voi şi vă sărut”.

Mi-e dor de dânsul. Şi de toţi cei pe care i-am pierdut în aceşti ani de zgomot şi de neputinţă. Ştiu că privilegiul de-al fi cunoscut mă obligă să trec pe curat amintirile, aşa cum pot, cu un nod în gât şi cu remuşcări în fiecare frază. De fiecare dată când mă uit în urmă, căutându-i chipul, îmi vin în minte fotografiile pe care i le-am făcut, nu cu mult timp înainte de a-l pierde dintre noi, îmi vine în minte mai ales aceea în care se vede, în spatele chipului său puţin obosit, harta ţării. Ca-ntr-o regie stranie, cu viaţă şi cu moarte, m-a chemat tata, într-o după-amiază, când domnul Vieru se pregătea să-şi încheie vizita şi mi-a spus: “Ana, fă-i nişte poze lui Grigore, înainte să plece”. N-a fost ultima sa vizită, dar, cu mâinile tremurând pe aparatul foto, l-am simţit atât de emoţionat de parcă ar fi ştiut că va veni curând ziua în care nu se va mai întoarce niciodată. Şi ziua aceea a venit. Pe 14 februarie, ar fi fost ziua lui Grigore Vieru. De fapt, pe 14 februarie este ziua acestui mare om şi mare poet pe care, poate dintr-un fel de egoism, poate din prea multă dragoste, nu-l vom lăsa niciodată să plece de tot dintre noi.
Citeşte mai multe despre:   grigore vieru

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de