Dumnezeu printre oameni

O serie de epifanii din Noul Testament trimit la Iisus Hristos, cel înviat din morţi, pentru a spune oamenilor că pot crede în viaţa veşnică. Foarte cunoscute sunt epifaniile (“arătările”) de imediat după Înviere (prima, când Iisus iese din peşteră, iar îngerul mută piatra din faţa intrării pentru a dovedi oamenilor că mormântul e gol; iconografia creştină are, în arhive, scene care îl înfăţişează pe Iisus aşezat pe această piatră-pecete). Cel puţin la fel de cunoscute sunt epifaniile întâlnirii cu Maria Magdalena (când aceasta îl recunoaşte, după ce Iisus o strigă pe nume: "Maria!"), cu apostolii (cărora le cere să-l atingă, pentru a se convinge de "materialitatea" sa) şi cu alţi ucenici şi evanghelişti (Luca, Ioan, Toma, Cleopa, Petru, Natanail, Iacov). Toate aceste încarnări ale spiritului sunt legate de ideea teologică precum că acolo unde Dumnezeu se arată şi, eventual, atinge oamenii sau lucrurile, ele ramân vii şi material, dar ies din ordinea lor naturală şi intră într-o altă ordine, divină.

Dacă, la Crăciun, Iisus-copil ne răvăşeşte prin emoţia materialităţii naşterii sale de netăgăduit, Iisus-cel-înviat ne întăreşte convingerea că Dumnezeu continuă să fie, nemijlocit, printre noi. O serie de colinde româneşti de Crăciun tratează tocmai acest fapt: Naşterea Domnului e de un firesc şi o credibilitate indubitabile şi desăvârşite; prin urmare, şi Învierea Domnului nu poate fi decât la fel de adevărată.

În colinde, Iisus primeşte, ca orice copil, daruri la naştere - aur, smirnă, tămâie -, dar îi sunt promise şi cheile Raiului; le va dărui, spune Evanghelia după Matei, Sfântului Petru, alături de care, în colinde, călătoreşte prin lume, se scaldă în feredeu, prânzeşte pe la case de oameni sărmani sau bogaţi, "repartizându-i" în Rai sau în Iad, după măsura faptelor bune făcute de fiecare. Acest Dumnezeu printre oameni, cu chipul şi statura noastră, pare a fi urmat un arhetip paleocreştin generos în metafore ascunse prin colinde cosmogonice. Colindele povestesc despre facerea lumii, amestecând legende biblice cu credinţe apocrife şi elemente de cosmologie primitivă. Combinaţia are un efect neobişnuit: îl vedem pe Dumnezeu scoţând biciul din buzunar şi pocnind de trei ori cerul, ca să facă stelele, Luna şi Soarele; alteori, Dumnezeu e Soarele însuşi, transfigurat când într-un vânător apărând de hoţi fructul oprit, când într-un simplu cioban doinind din fluier,  gata de însurătoare, spre deznădejdea oiţelor lui, care se văd părăsite în pragul iernii: "Pe poiana cu flori dalbe,/ Mergea turma cu oi albe,/ Dar la oi, cine şedea?/ Şedea zău cu Dumnezău,/ Cu fluiera pe tureac/ Şi cu mâna pe baltag/ - Oi, oi, oi, 'napoi, 'napoi/ C-am albit şi eu cu voi!/ Toate oile-ntorceau,/ Numa' o albă mioară/ Striga, Doamne-a doua oară"...Aici, fantezia populară e fără limite şi ea explică, desigur, inclusiv naşterea  arhicunoscutei balade Mioriţa.