Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Sărbătorile femeieşti tare trebuie păzite mai tare decât cele bărbăteşti, pentru că femeia e mai iute. Într-o sărbătoare femeiască, cum e Chirica, Marina, Catrina, Nicuvioasa (Cuvioasa Parascheva), ia să îndrăzneşti ceva şi-i vedea! Da’ în sărbătorile bărbăteşti, cum e Sf. Gheorghe ori Sf. Neculai etc., chiar să îndrăzneşti să lucrezi, nu-ţi e nimică, că bărbatul e mai îngăduitor după cum e şi Sfântul Soare – el totdeauna luminează; da femeia e ca luna: ea câteva zile, cât e plină, luminează, că se vede noaptea ca de la soare, şi pe urmă iar se pişcă! Ia, uite-te la Dochia, amu ce direge! Amu-i ploaie, amu cald, amu vânt, amu iar frumos; aşa-i femeia!" (Elena Niculiţă Voronca, 1903).
Aşa cum se întâmplă în cazul multor sărbători, prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva se suprapune peste o sărbătoare autohtonă străveche, ale cărei ecouri răzbat în calendarul popular al românilor. Sfânta Vineri era divinitatea căreia i se închinau odinioară femeile, invocând-o pe 14 octombrie pentru vindecarea bolilor, pentru legarea căsătoriilor şi naşterea pruncilor. Sărbătoarea ei se numea Vinerea Mare de Toamnă sau Vinerea celor 12 Vineri, neavând nici o importanţă în ce zi a săptămânii cădea.
Imaginarul popular, influenţat de prestigiul religios al Sfintei Parascheva, o descrie pe Sfânta Vineri ca fiind o bătrână blajină, îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână, de multe ori plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Este considerată protectoarea animalelor sălbatice şi a copiilor. Odinioară era respectată de toată lumea prin post şi rugăciune, era numită Împărăteasa Văzduhului, cea care păzeşte toate lighioanele pământului, iar o eventuală întâlnire cu ea nu putea fi decât benefică. Copiii o cunoşteau din poveşti şi legende, iar descântătoarele o chemau pentru a spori puterea tămăduitoare a plantelor de leac.
Ţăranii credeau în ea, considerând-o o divinitate ocrotitoare şi bună, un fel de Mumă a Pământului: "Vinerea este o babă bătrână şi miloasă, care serveşte pe Dumnezeu. Ea este foarte sfântă şi locuieşte înspre miazănoapte". Însă toată lumea satului ştia că, dacă nu i se respectă ziua, devine cumplită şi răzbunătoare "vineri, cine coase îşi coase gura, cine toarce îşi toarce maţele, cine sparge ou face culcuş moroilor în casa lui, cine-şi taie unghiile îşi pune spini pe calea pe care o trece desculţă, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, cine aţâţă focul îşi aţâţă flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad…" (Th. D. Speranţia).
Imaginea demoniacă a Sfintei Vineri, patroană a lumii casnice, feminine, se regăseşte şi în descrierile bătrânilor din Maramureş. "La noi nu se lucrează în nici o vinere din săptămână. Nu se toarce. Nu se face în cuptor pâine. Nu se moaie rufe. Da’ odată nu am ştiut şi m-am dat şi am făcut foc în cuptor şi am muiat haine, ce nu era slobod. Noaptea am visat că a venit la mine un om tare hâd şi tot a vrut să-mi bage nişte fuse-n ochi. Avea atâtea fuse câte degete avea la o mână. Era o matahală mare şi neagră tătă huc, ca dracu’. Eu, de spaimă, i-am spus la o femeie bătrână, care mi-a spus: No, aista-i semn. Ţi s-a arătat ca să nu mai lucri altu’ vinerea, că, de mai lucri, poţi păţi mai rău. Poate veni şi Marţolea şi toată te răsuceşte şi te bolnăveşti, de şi mori." (Pamfil Bilţiu)
